Citește unn fragment în premieră din volumul Grecia din România. Mănăstirile închinate din Ţara Românească şi Moldova, 1564–1866 de Tudor Dinu, apărut recent la Editura Humanitas, în colecția Istorie

Vreme de trei secole, mănăstirile închinate Locurilor Sfinte au spus un cuvânt greu în economia, cultura, spiritualitatea și politica Țărilor Române. Dincolo de clișeele sumare ale manualelor, istoria lor ne este puțin cunoscută.

Monografia de față umple, în premieră, un mare gol istoriografic. De ce alegeau domnii și boierii noștri să-și încredințeze ctitoriile unor centre religioase îndepărtate, precum Muntele Athos, Ierusalimul sau Sinaiul? Cum funcționau aceste corporații economice și spirituale, ce averi aveau, cât trimiteau în afară? Ce erori fatale au dus la lunga lor agonie și la sfârșitul lor definitiv?

Întemeiată pe o muncă de documentare de peste un deceniu, în arhive din țară și străinătate, și pe o cercetare de teren exhaustivă, din satele uitate ale Moldovei până în ungherele neștiute ale Orientului ortodox, cartea lui Tudor Dinu nu este doar o amplă reconstituire istorică, ci și o călătorie într-o lume demult apusă, cu frământările și luptele ei pentru credință, bogăție și slavă deșartă.

FRAGMENT

ÎN SCHIMB, INTENȚIA DE A AJUTA STRUCTURA ECLEZIASTICĂ DE PESTE hotare căreia îi era închinată o mănăstire de pe teritoriul valah sau moldav, deși subînțeleasă adeseori, nu este menționată explicit în cuprinsul hrisoavelor de afierosire, cu excepția celor referitoare la Biserica Ortodoxă de pe tărâmul african (Patriarhia Alexandriei, Arhiepiscopia Sinaiului), aflată într‑o situație cu adevărat gravă, ce punea sub semnul întrebării însăși supraviețuirea ei. Mai precis, „sfântul și apostolicescul (scaun) al Patriarșii și mai marii cetăți Alexandrii“ nu era doar „scăpătat și lipsit mai vârtos decât celelalte Patriarșii“, așa cum glăsuia hrisovul de închinare al „mănăstirii […] ot sud Vâlcea, ce să cheamă Arhanghel“ din 28 septembrie 1717, ci „din îndemnul urâtoriului de bunătăți, al diavolului“ ajunsese în primele decenii ale veacului al XVIII‑lea să nu mai aibă decât puțini creștini sub jurisdicția sa, căzând „la mare cumpănă și la grea datorie“ din pricina „neînlăturatelor cereri de bani“ și a „nenorocirilor foarte crude ce se abăteau necontenit asupra Arabiei Eghipetului“. În lipsa alternativei, „preasfințitul papă și patriarh al Scaunului Apostolicesc al Alexandriei“ Samuil Kapasulis (1710–1712, 1714–1723) și‑a luat desaga în spinare și a pornit prin 1716 într‑o lungă călătorie, având drept destinație finală „cucernicele țări ale prealuminatelor domnii ale Ungrovlahiei și Moldovei“, de unde nădăjduia să se înfrupte „din obișnuitele îndurări imitătoare ale lui Hristos și mile ale preacucernicilor și prealuminaților întru Hristos domni și din ajutoarele preaslăviților boieri și ale celorlalți iubitori de mile“. Iar strădaniile sale au fost pe de‑a întregul răsplătite, mulțumită nu doar îndestulelor sale „sfinte blagoslovenii și învățături duhovnicești“, ci mai ales intervenției conaționalilor săi Nicolae și Ioan Mavrocordat, susținători înfocați ai Bisericii Ortodoxe grecești din Orient, care au mijlocit la închinarea către scaunul Alexandriei a mănăstirilor Hangu (Buhalnița) (jud. Neamț) din Moldova în 171518 și Cernica (jud. Ilfov) din Valahia în 1718 – ultima în chip cu totul vremelnic.

Firește, la fel de jalnică era pe atunci și situația Mănăstirii Sfintei Ecaterina din peninsula Sinai (sediul arhiepiscopiei omonime), ce constituia o enclavă creștină oropsită în mijlocul „blestemaților saracini și mai ales din nou al agarenilor fără Dumnezeu“, care le pricinuiau „în fiecare zi și ceas“ preacuvioșilor călugări „primejdii și năpaste“. O putuse constata cu ochii lui temerarul spătar Mihail Cantacuzino, care, „îndemnându‑să din răvna dumnezeiască“, întreprinsese un lung pelerinaj la Locurile Sfinte, ajungând inclusiv pe „sfântul și de Dumnezeu umblat muntele Sinai“. Acolo fusese impresionat nu doar de „frumuseața a sfintii mănăstiri“, ci și de „răbdarea cea pustnicească“ a „părinților ce lăcuiau întrânsa“, înfruntând cu mult stoicism „turburarea cea nesuferită de către harapi și cheltuialele ceale multe de către dânșii“, drept care, odată întors „cu vrearea lui Dumnezeu“ în patrie, a găsit cu cale „să facă către acei ajutorime, dupre putința, înspre puțina a lor măngăiare a nevoilor lor“. Mai precis, pentru a le asigura schimnicilor de la Sinai un venit constant, le‑a închinat la 16 martie 1704 bogat înzestrata mănăstire a Adormirii din Râmnicu Sărat, pe care o înălțase laolaltă cu binecinstitorul domn Constantin Brâncoveanu. Și la fel aveau să procedeze și alți inimoși dreptmăritori creștini de pe la noi, astfel încât așezământul Sfintei Ecaterina de la Sinai a ajuns să aibă în subordine la sfârșitul veacului al XVIII‑lea nu mai puțin de 20 de mănăstiri și schituri din Țările Române.

UN ALT TEMEI ÎNSEMNAT AL ÎNCHINĂRILOR ÎL REPREZENTA DRAGOSTEA nutrită de români pentru locurile sacre ale creștinătății în care s‑au petrecut cele mai de seamă episoade din Vechiul și Noul Testament. În mod firesc, aceasta impunea în primul rând dăruirea lăcașelor din Principate Patriarhiei Ierusalimului, sub jurisdicția căreia se afla „sfântul și preaslăvitul și de viață primitorul mormânt al Domnului nostru Iisus Hristos“, ca semn al recunoștinței datorate de orice creștin Fiului lui Dumnezeu, care, prin jertfa sa, „ne‑a răscumpărat din păcatul strămoșesc și din mâna diavolului“, după cum susține hrisovul din 9 decembrie 1627 al domnului Miron Barnovschi de afierosire la Ierusalim a ctitoriei sale din Iași cu hramul Adormirii Maicii Domnului. Animat de o credință și mai fierbinte, mitropolitul Sucevei Dosoftei exaltă cu încă și mai mult entuziasm importanța Țării Sfinte pentru creștini, ca să justifice închinarea mănăstirii Probota către scaunul Ierusalimului în 1676–1677: „acolo‑I sfănta cetate a marele împăratul Hristos, acolo s‑au pogorât din ceri și din Duhul Sfânt, din Fecioara preasfănta Maria s‑au întrupat, acolo‑I Vithleemul, unde s‑au născut, și Nazaretul, unde au lăcuit și acolo‑i Țara Palăstina și Galileia, pre unde au îmblat de‑au luminat, acolo‑i Iordanul, apa unde s‑au botedzat, și muntele Thaborul, unde ș‑au arătat slava și din ceri s‑au mărturisit de la Părintele fiiu iubit și ca să‑l ascultăm, acolo‑I Golgotha, unde s‑au răstignit și s‑au îngropat ș‑au învis (înviat) și‑au petrecut după‑mviere 40 de dzâle, adiase vorovind cu Apostolii, acolo‑I Eleonul, unde s‑au suit Domnul Hristos cu Apostolii toți și mare nărod de ucenici, adecă de creștini, și cu preacinstita sa maică, și de denaintea lor s‑au suit în ceri la Părintele; acolo‑i în Sion și casa unde s‑au pogorât Duhul Sfânt ucinicilor, acolo‑s și casele lui David, unde vor ședea scaunele de giudeț și va veni Domnul Hristos cu slavă i cu puteară multă de sfenț(i), de va giudeca lumia și va plăti căruiaș după nevoință, celor buni dându‑le Împărățiia Ceriului, iară strâmbii s‑or duce în munca veacinică“.

Alături de locurile din Țara Sfântă propriu‑zisă, o însemnătate de căpetenie deținea odinioară pentru români și Muntele Sinai, după cum rezultă din hrisoavele ce motivează închinarea unor mănăstiri de la noi la Sfânta Ecaterina prin faptul că acolo „în pustie […] Dumnezeu cel Atotputernic, prin tainica arătare, pentru iubirea de oameni și pentru precugetata slobozire din munci a neamului evreiesc, s‑au arătat în rug lui Moisi, văzătorul de Dumnezeu“, prin mijlocirea căruia și „legea a fost dată […] vechiului Israel“ (Sfânta Parascheva din Iași, 21 decembrie 1610), ori că acolo „s‑a arătat lui Moise ce a văzut pe Dumnezeu minunea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, în tufiș, cu vedenie de foc“ și că în același lăcaș de închinăciune se păstrează cu evlavie „sfintele și cinstitele moaște ale Sfintei mari mucenițe Ecaterina“24 (Balica [Frumoasa] din Iași, 10 aprilie 1587). În plus, dincolo de trecutul ei biblic, țara Egipetului se fălea pe drept a găzdui „mama bisericilor […] slăvitul și dumnezeescul tron din Alexandria“, unde păstorea succesorul „Sfântului apostol ivanghelist Marco“, „preasfințitul și fericitul […] papă și patriarh“, „al treisprezecelea din apostoli și judecătorul lumii“26, fapt care îi determina pe boierii Buzești să îi închine la 19 mai 1615 Mănăstirea Stănești din sudul județului Vâlcea.

Pentru vodă Nicolae Mavrogheni, subiectiv fără doar și poate în privința insulei natale, cea mai de seamă mănăstire a lumii ortodoxe nu era însă una din Țara Sfântă, ci „Ecatonteapileani de la ostrovul Paru, la care se cinstește și se prăznuiește Adormirea preasfintei stăpânii noastre Născătoarei de Dumnezeu și pururea Fecioarei Marii“, întrucât „fusese zidită de sfănta și prevoslavnica împărăteasă Eleni“ exact în locul „unde au binevoit Dumnezeu și (i)‑au arătat prin vis […] lemnul preacinstitei și de viiață făcătoarei cruci a Domnului Dumnezeului și Măntuitorului nostru Is. Hs.“, „arma cea nebiruitoare inpotriva diiavolului, semnul cel sfănt al pravoslavii și al legii noastre“, drept care se simțea pe deplin îndreptățit să îi afierosească în 1787 ctitoria sa bucureșteană „sfănta biserică a Izvorului Tămăduirilor“.

Respectul și chiar venerația domnilor și boierilor noștri din veacurile XVII–XVIII nu se limita însă la Sfinții Împărați Constantin și Elena, ci se extindea și la alți suverani bizantini, ale căror ctitorii se socoteau datori să le susțină nu doar prin danii, ci și prin închinări de mănăstiri. Dacă în favoarea afierosirilor de lăcașuri românești de cult la Mănăstirea Sfintei Ecaterina de la Sinai existau și alte motivații în afara faptului că fusese „zidită, înălțată din temeliea ei de răposatul și slăvitul și preaînălțatul marele împărat Justinian cel mare“, în cazul altor așezăminte din lumea greacă acesta părea un argument esențial. Astfel, pentru „feciorii răposatului Mihalcii dvornic ot Pătârlage“, temeiul pentru care și‑au plasat, la 2 mai 1639, ctitoria de familie de la Bradu în județul Buzău („moșie bătrână a moșilor și a stremoșilor noștri mai denainte vreme“) sub tutela „mănăstirii ce se cheamă Pogoneani den Țara Grecească, de la Rumele“ (Panaghia Molyvdoskepastos în Epir) este că această „lavră mare“ fusese înălțată de „Pogonean împărat“ (id est Constantin IV Pogonatul, adică Bărbosul, 668–685). Tot așa, domnul Moldovei Constantin Duca decidea la 15 decembrie 1701 să închine „svânta beserică (ieșeană) zidită cu piiatră de un răpăusaat creștin boiarin de demult, anume Dancul“ la Athos la Xiropotam, întrucât aceasta era „o mănăstire înpărătească […] zidită acolo de doi înpărați, anume Romani și Andronic înpărați“ – hrisovul se referă probabil la Romanos Lekapinos (920–944), trecut la Domnul cu destulă vreme înaintea întemeierii Xiropotamului, dar pe care tradiția îl socotește donatorul marii bucăți din lemnul sfintei cruci, păstrată până astăzi în așezământ și, respectiv, la Andronic II Paleologul (1282–1328), care a refăcut din temelii lăcașul în urma incendiului devastator din 1280. În fine, învățatul mitropolit al Moldovei Veniamin Costachi își justifica la 20 august 1806 hotărârea de a trece mănăstirea de la Florești (județul Vaslui) sub protecția lavrei athonite a Esfigmenului prin faptul că „primii ctitori ai acesteia fuseseră evlavioșii împărați de slăvită amintire, sfânta Pulcheria fecioara și Teodosie cel Mic (408–450) cu soția sa Eudoxia“.

TUDOR DINU (n. 1978) este profesor doctor abilitat la Universitatea din Bucureşti, unde predă limba, literatura şi civilizaţia greacă, și doctor honoris causa al Universității Democrit a Traciei (Grecia). A susţinut prelegeri şi conferinţe ca profesor invitat la universitățile din Atena, Tracia, Cipru, Berlin, Hamburg, Lund, Kiev, Brno, Sofia și Plovdiv, precum şi la mai multe societăţi ştiinţifice din Grecia. În ultimii ani a participat la cele mai importante congrese internaţionale de studii neoelene (Atena, Salonic, Ioannina, Chania, Chios, Paros, Komotini, Nicosia, Paris, Granada, Lund, Veliko Tîrnovo, Tbilisi). În 2014 a fost ales și în 2018 reales secretar general al Societăţii Europene de Studii Neoelene. Lucrările sale dedicate unor chestiuni de filologie, istorie, civilizație greacă veche, bizantină şi postbizantină, dar şi elenismului din Țările Române au fost tipărite în România, Grecia, Cipru, Franţa, Cehia, Letonia, Ucraina şi Georgia. Totodată, Tudor Dinu a publicat traduceri atât din autori antici (Aristofan, Plutarh, Iamblichos, Seneca, Plinius Maior), cât şi moderni (Iannis Ritsos, Nikos Engonopoulos, Andreas Embirikos, Hristos Yannaras etc.). Este fondatorul şi redactorul-şef al primei reviste româneşti de studii neoelene, Neograeca Bucurestiensia. La Editura Humanitas a publicat volumele Mihai Viteazul, erou al eposului grec (2008), Dimitrie Cantemir şi Nicolae Mavrocordat – rivalităţi politice şi literare la începutul secolului XVIII (2011), Bucureștiul fanariot. Biserici, ceremonii, războaie (2015), Bucureștiul fanariot. Administrație, meșteșuguri, negoț (2017), Oamenii epocii fanariote. Chipuri din bisericile Țării Românești și Moldovei (2018), lucrare distinsă, în varianta greacă, cu premiul Academiei din Atena, Revoluția Greacă de la 1821 pe teritoriul Moldovei și Țării Românești (2022), Moda în Țara Românească. Între Fanar, Viena și Paris, 1800–1850 (2023), Băi, hammamuri, desfătări. O istorie ilustrată a băilor din Țara Românească și Moldova (2024). În duminica de Florii a anului 2018 a fost înnobilat la Constantinopol de către Sanctitatea Sa Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, care i-a acordat titlul bizantin de archón hypomnematógraphos.