Citește un fragment în premieră din volumul Până când râul cel mare ne va despărți. Iubire, pierdere și eliberare de Elizabeth Gilbert, în curs de apariție la Editura Humanitas, în traducerea Ioanei Ioniță

Elizabeth Gilbert, autoarea bestsellerelor Mănâncă, roagă-te, iubește, Și am spus da și Lecții de magie, care au inspirat milioane de cititori din întreaga lume, revine cu o carte de memorii intimă și de o sinceritate necruțătoare. Până când râul cel mare ne va despărți, prima sa carte de non-ficțiune din ultimul deceniu - un adevărat eveniment editorial, devenit Bestseller New York Times imediat după publicarea în Statele Unite -, apare în limba română pe 28 februarie.

„Am scris această carte pentru mine, dar și pentru oamenii aflați mereu în căutare, pentru cei însetați, neliniștiți, pentru cei care se simt prinși în capcană, pentru oamenii care, poate încă din copilărie, au simțit că trebuie să existe un sens mai înalt al vieții decât cel care ne-a fost arătat.“ — ELIZABETH GILBERT

FRAGMENT

Relația aceea m‑a lăsat, după cum era de așteptat, cu inima făcută țăndări, în doi timpi și trei mișcări.

Nu mai căutasem să mă apropii de nimeni de atunci.

În schimb, îmi petrecusem anii aceia lucrând cu mine.

Abstinență totală. Renunțasem nu numai la alcool și droguri, ci și la refugierea în sex și la complicațiile amoroase. Lăsasem în urmă tot ceea ce mă otrăvise, mă amorțise și pusese stăpânire pe mine sau îmi tulburase starea de spirit ori mintea. Fie că era vorba de oameni sau de substanţe. Învățasem cum să‑mi trăiesc emoțiile fără să recurg la ajutorul cuiva sau a ceva ce ar fi putut să‑mi îndulcească chinul. Învățasem să mă exprim, stabilisem noi reguli și limite și trăiam în deplinătatea ființei mele, conform principiilor propriei energii superioare. Pas cu pas, făceam curat în casa sufletului meu. Aveam și prieteni noi, pe care-i întâlnisem în cadrul programelor de reabilitare în doisprezece pași. Prieteni care nu aveau s‑o cunoască niciodată pe Rayya.

În tot acest timp, prezența Rayyei pâlpâia din ce în ce mai slab, până când, într‑o zi, nu mi‑a mai răspuns. Nici măcar dacă o strigam pe nume, nici măcar când o rugam să mă ajute cu ceva anume sau să‑mi arate că mă iubește. În locul vocii ei de o forță uimitoare, se așternuse o liniște imensă, fără margini. Eram devastată și nu mai știam ce să cred. Era ca și cum Rayya ar fi murit din nou.

Unde plecase?

Plecase ea, sau o părăsisem eu?

Nu avea nici un sens.

Ca și cum ar fi ieșit pe ușa universului să‑și ia un pachet de țigări și dusă a fost.

Însă acum, în dimineața zilei în care împlineam cincizeci şi patru de ani, apăruse din nou, din senin.

Și nu era doar o impresie.

Camera se umpluse de energia ei, și simțeam cum mă trec fiori din cap până‑n picioare. Dădeam din râs în plâns.

— Iubito! am zis eu. Ai venit să mă vezi!

Voiam să sar în sus de fericire, dar simțeam că Rayya avea ceva să‑mi spună. Ceva foarte important. Parcă mă înșfăcase cineva de guler și mă zgâlțâia bine. Doar nu bătuse atâta amar de drum pentru o simplă vizită de plăcere, mi‑am spus eu; venise să‑mi aducă un mesaj esențial. Simțeam cum mintea mi se umple, cu o viteză amețitoare, de cuvinte și gânduri pe care mi le transmitea Rayya. Mintea mea era o cutie de rezonanță perfectă. Am luat repede jurnalul, pe care îl țin mereu lângă pat, și am început să scriu tot ce‑mi spunea. Tot ce puteam prinde din zbor.

Iată ce avea să‑mi zică Rayya:

La mulți ani, gagico!

Sunt chiar aici și te iubesc!

TE IUBESC!

Ai idee cât sunt de mândră de tine?

Nu‑mi duce grija, mergi tot înainte! Te aștept la râul cel mare și, când se vor termina toate astea, o să vezi că nimic nu e întâmplător! Știu că încă te scot din sărite unele tâmpenii pe care le‑am făcut când zilele noastre erau numărate, dar nu‑i bai. Poți să fii supărată pe mine, dacă asta te ajută, gagico! Fii sinceră și scrie până scoți tot răul din tine. Dar ține‑te de program și nu‑ți mai bate capul cu ce făceam eu sau ce aș fi crezut despre cum procedezi tu. Te iubesc și vreau să ai libertatea asta! Sunt atât de mândră de tine că te‑ai lăsat de droguri și alcool. Până la capăt, gagico! Ești foarte tare, nu te opri! Nu lăsa pe nimeni, nici măcar pe mine, să te țină pe loc!

[...]

Cât despre carte, dă‑i bătaie! Spune‑le oamenilor exact ce s‑a întâmplat! Până la capăt! Nu‑ți face griji că ne va afecta demnitatea, a mea sau a ta. Turează motoarele la maximum, ca o vedetă punk rock! Spune tot. La ce‑mi mai folosește demnitatea acum? La naiba, numai de demnitate nu ai nevoie nici tu acum! Scrie o carte cât se poate de sinceră despre dependență – a ta și a mea. Sigur va ajuta pe cineva, așa că fii fără milă! Îmi place titlul „Până când râul cel mare ne va despărţi“. Dar ce contează ce cred eu? Sunt moartă! Poate ar trebui să ceri părerea cuiva care e încă în viață! HA!

Nu‑ți face griji, iubito! Nu‑mi displace să fiu moartă. Din contră.

Dar tare aș mai face un grătar!

Și mai e ceva, iubito: când te văd cum ești acum, îmi vine să‑mi bag mâinile în părul tău – e al naibii de sexy! Când te mai duci să‑ți faci tratament cu keratină, vezi să‑ți dea cu keratină braziliană, din aceea ca pe vremuri, cu formaldehidă. Numai așa scapi de crețul ăla de oiță și o să ai părul strălucitor. Stai liniștită, nu faci cancer la ficat din cauza formaldehidei. Eu sunt aia cu cancerul la ficat, nu tu! HA!

[...]

O să reușești! Nu ești o cauză pierdută, așa cum crezi tu! O să reușești! Acum e momentul să‑ți afirmi independența. Așa că ai mai departe grijă de tine! Lasă‑i pe ceilalți cu grijile lor, iar tu vezi‑ți de viața ta. Asta trebuie să faci…

Te iubesc și știu că și tu mă iubești, dar nu te agăța de mine. Nu te mai agăța de nimeni și de nimic. Acum concentrează‑te pe tine însăți. Trăiește‑ți viața! Nu te opri, iubirea mea! Nu te opri! De data asta mergi până la capăt. Până dai de lumină, sau de orice ziceai tu că vrei să găsești.

Nu‑ți lipsește nimic. Ai prieteni de treabă, programul e tare, ai o inimă puternică și Dumnezeul tău e o stâncă de neclintit. Nu mai renunța la tine! Poți s‑o faci! Ești frumoasă. Nu mă mai căuta! Vezi‑ți de drum! Concentrează‑te! Te iubesc! Te iubesc! Te iubesc!

Apoi mi s‑a terminat pixul, și Rayya n‑a mai fost de găsit. Ca și cum ar fi fost aspirată pe ușa deschisă a unui avion aflat în plin zbor.

Întotdeauna s‑a priceput să facă impresie la ieșirea din scenă.

*

Când s‑a lăsat tăcerea, după dispariția bruscă a Rayyei, am simțit cum inima mi‑a luat‑o la goană, apoi și‑a reluat bătaia ritmică.

Mi‑au dat lacrimile, dar apoi m‑am liniștit.

Și m‑am apucat de lucru.

Cartea aceasta, cu toate poveștile, rugăciunile, poeziile, notele de jurnal, fotografiile și desenele ei, este rodul încercărilor mele de a spune adevărul despre ce s‑a întâmplat între mine și Rayya Elias. Prietenia noastră, povestea noastră de dragoste,frumusețea, furia și durerea de care am avut parte. Este o poveste despre dependența, recăderea și moartea Rayyei. Și povestea propriei mele dependențe și a momentului în care am cedat controlul, ca să‑mi pot începe recuperarea.

Însă cartea de față nu este dedicată numai celor a căror viață a fost afectată de adicții, ale lor sau ale celor din jur, deși cred că aceste două categorii vor ajunge, mai devreme sau mai târziu, să ne includă aproape pe toți. Această carte arată și nenumăratele căi prin care, în ciuda eforturilor lor uriașe de a duce vieți sănătoase și echilibrate, oamenii pot uneori să fie târâți prin complicații sufletești și tragedii de proporții și să eșueze pe tărâmuri complet străine de adevărata lor natură.

„Cum naiba am ajuns aici?“ Iată o întrebare la care va trebui să răspundem cu toții o dată în viață. Sau poate chiar de mai multe ori. Cine n‑a trăit niciodată un moment de rătăcire care‑l face să se simtă rușinat? Cine nu s‑a trezit în context înspăimântătoare, care izolează, sunt încărcate de rușine și‑ți zdrobesc sufletul? Cine nu a tânjit să fie izbăvit de suferință? Și cine nu a recurs niciodată la substanțe, oameni, comportamente sau surse de distragere a atenției ca să obțină un mic răgaz de la lupta cu greutățile inerente ale vieții?

Ceea ce numim de obicei un dependent nu este, cred eu, decât o versiune exagerată a fiecăruia dintre noi; nimic mai mult decât un om care încearcă cu atâta disperare să‑și ușureze povara existenței, încât nu se dă în lături de la a folosi orice (sau pe oricine) în acest scop.

Cartea de față vorbește despre căutarea alinării și despre cât de multă sălbăticie și depravare poate presupune acest drum.

Chiar și pentru cei mai puternici dintre noi.

Chiar și pentru cei mai curajoși.

Sper din tot sufletul că tu nu te‑ai prăvălit într‑un hău atât de mare ca cel în care am ajuns, Rayya și cu mine, în unele momente ale călătoriei noastre împreună. Chiar dacă nu ți‑ai pierdut niciodată cu adevărat busola, cred totuși că suntem la fel în unele privințe și că oricare dintre noi s‑ar fi putut afla în locul Rayyei.

Prin urmare, ofer această carte cu dragoste și respect oricui ar putea avea nevoie de ea.

Acea parte din mine care încă nu s‑a eliberat de codependență ar vrea să creadă că am scris cartea împreună cu Rayya, dar adevărul este că ea a vrut ca eu s‑o scriu singură. Ceea ce am și făcut.

Circulă o vorbă în saloanele centrelor de reabilitare: ia cu tine ce‑ți e de folos și lasă în urmă balastul.

*

Elizabeth Gilbert este autoarea a 11 volume de ficțiune și nonficțiune, care s-au vândut în peste 25 de milioane de exemplare la nivel mondial, s-au menținut mai bine de două sute de săptămâni pe lista de bestsellere a The New York Times și au fost traduse în peste cincizeci de limbi. A fost finalistă la National Book Award, National Book Critics Circle Award și PEN/Hemingway Award. Prin cărțile și discursurile ei, a contribuit, timp de decenii, la felul în care înțelegem creativitatea, spiritualitatea, curajul, compasiunea și iubirea. Urmărită de milioane de cititori pe rețelele sociale, rămâne una dintre cele mai iubite și influente voci literare ale epocii noastre.