Sacrul e scandalos, ofensator, şi până la urmă inacceptabil

În ultimul cânt al epopeii hinduse Mahabharata, cel care surprinde momentul de după bătălia de la Kurukştetra, în care au luptat Pandava împotriva verilor lor Kaurava, ni se povesteşte ceva demn de luare aminte. Krişna, avatarul divin ce fusese de partea Pandavilor, se întorcea acasă, spre cetatea Dvaraka. Mergând în deşert, îşi aduse aminte de ascetul Utanka, şi se abătu din drum ca să-l salute. La vestea marei bătălii, Utanka îl întrebă pe Krişna de ce nu făcuse nimic s-o împiedice. Răspunsul fu acela că, fără să-şi dorească neapărat lupta, divinul alesese să fie împotriva celor ce ameninţau dharma. Ascetul o ţinu pe a lui, nepricepând cum de, cineva cu puterile lui Krişna, nu făcuse nimic ca să împiedice sângeroasa confruntare. Vru să-l blesteme, dar, pentru a-l împieca să facă un mare păcat, avatarul i se arătă "aşa cum este el". Nu putem şti, nici măcar imagina, cum va fi fost în acel ceas schimbarea la faţă a lui Krişna, încât toată cerbicia lui Utanka se frânse ca un băţ de chibrit... Aflăm însă cum s-a sfârşit prima lor întrevedere: ascetului i s-a făcut favoarea unei dorinţe, iar acesta a ales să-şi poată ostoi, cândva, setea ce-l cuprindea adesea în deşert.

Iar peste ani, lui Utanka i s-a făcut atât de sete, încât l-a chemat pe Krişna. Imediat după invocaţie a apărut un vânător Ceandala, corcitura umană cea mai de jos a societăţii, gol puşcă, păros, pletos, murdar, şiroind de sudoare şi de bale, cu luciri roşii în ochi, înconjurat de o haită de câini urlând. Cu mădularul în mână, îl imbie să-şi potolească arşiţa din jetul lui de urină. Mânios şi îngreţoşat de arătarea care contopeşte o mare sumă de interdicţii vedice, ascetul îl potopi de sudălmi. Vânătorul dispăru, iar după o dună de nisip se arătă Krişna, cu obişnuita înfăţişare blajină. "Ţi-am oferit nectarul nemuririi, o, Utanka, dar nu te-ai arătat vrednic de el. În schimb, de acum încolo, norii te vor însoţi peste tot pe unde-ţi vei purta paşii, şi nu-ţi va fi niciodată sete."

Povestea ascetului indian care s-a întâlnit cu avatarul Krişna ne spune mai multe lucruri. Întâi de toate, acela că este posibil să participi în cel mai eficient mod la o bătălie pe care nu o doreşti şi pe care nu o poţi îndrăgi. În ce fel şi de ce, acea parte din Mahabharata cunoscută sub numele de Bhagavad-Gita o lămureşte mult mai bine decât am putea avea noi intenţia şi posibilităţile. Apoi, că uneori ni se impune să formulăm o dorinţă, chiar şi când evităm prudent, spunând: "Nu vreau nimic, Krişna, îmi ajunge să te contemplu!" Şi în cele din urmă dar nu în ultimul rând, că Sacrul, atunci când ni se revelează în ceas de graţie, se poate dovedi insuportabil. Acest din urmă aspect merită răgazul câtorva cuvinte, pe marginea dureroasă şi problematică a ratării unei Întâlniri.

Utanka este prototipul omului a cărui căutare nu poate trece dincolo de exoteric. E plin de râvnă, dar până la urmă obtuz. Nu înţelege esenţa destinului, şi nici raportul pe care îl are Cel-aflat-în-afara-timpului cu succesiunea temporală. La etajul la care vieţuieşte el, lucrurile se împart antinomic, în bune şi rele, de exemplu evitarea unui masacru e bună iar masacrul este rău - un dualist iremediabil care nu ajunge la advaita vada (non-dualismul vedic). Mila lui Krişna, care i se arată în chip de slavă, este zadarnică, pentru că Utanka nu învaţă să treacă mai târziu dincolo de formă. De aceea, în final, el nu poate primi decât ceva aflat la nivelul percepţiei sale: apa proastă pământească în locul nectarului ceresc al nemuririi...

În funcţie de condiţiile ciclice, Sacrul poate fi nevoit să se manifeste sub forme din ce în ce mai lipsite de măreţie, ajungând chiar la ridicol. Iisus avertizează undeva în privinţa acestui lucru: "Cele ce faceţi pentru aceşti fraţi mai mici ai mei, pentru mine le faceţi." Între lumea noastră şi lumea de dincolo există o relaţie de inversă proporţionalitate: cele ce sunt mari aici, sunt mici dincolo, iar cele ce sunt mici dincolo, sunt mari aici. În Evanghelia lui Luca, Iisus vindecă un orb: "Şi au venit la Betsaida. Şi au adus la El un orb şi L-au rugat să se atingă de el. Şi luând pe orb de mână, l-a scos afară din sat şi, scuipând în ochii lui şi punându-Şi mâinile peste el, l-a întrebat dacă vede ceva. Şi el, ridicându-şi ochii, a zis: zăresc oamenii; îi văd ca pe nişte copaci umblând. După aceea a pus iarăşi mâinile pe ochii lui, şi el a văzut bine şi s-a îndreptat, căci vedea toate, lămurit." (8:22-25) Scuipatul Logosului nu mai este secreţie blamabilă, ci vehicul al harului. De aceea, prima privelişte pe care o are cel ce-şi capătă priveliştea prin el este cea reală, a lumii noastre aşa cum-este-ea din perspectiva Lumii de Dincolo. Numai că Iisus nu-l poate lăsa să vadă în adevăr fără să fie pregătit pentru asta. De aceea este nevoie de un al doilea gest, pentru ca orbul să fie adus la numitorul comun al celorlaţi pământeni...

Scuipatul lui Iisus este echivalentul urinei lui Krişna. Ambele sunt la fel de şocante, ambele stârnesc reacţii mergând de la repulsie la oroare. Par să încalce în egală măsură prescripţiile Legilor din tradiţiile în care au loc. În sufism, esoterismul islamic, există un concept numit barzach. Este un punct de întâlnire între cele două lumi, cea terestră şi cea a realităţilor eterne. Se poate traduce prin istm, şi corespunde porţii strâmte din Evanghelii, atât de prezentă în injoncţiunile lui Iisus, sau gâtlejului balenei prin care trece Iona, cel din Vechiul Testament. E un punct de trecere pentru cei chemaţi, şi un punct de gâtuire pentru cei care nu au ce căuta pe acolo. De aceea, într-un fel sau altul, e păzit de o gorgonă cu aspect terifiant, de o ultimă hidră care face totul ca să împiedice libera trecere dintre un tărâm şi celălalt. Este ultima bătălie pe care trebuie s-o dea ascetul înainte de a intra în lumea devaşilor, aceea în care trebuie să renunţe la tot ceea ce l-a ajutat până atunci, altfel tot ce i-a fost benefic devine pentru el şi doar pentru el, obstacolul final. Acesta este şi sensul tulburătoarelor vorbe pe care le rosteşte, undeva în veacul al XI-lea, în China profundă, un enigmatic maestru al buddhismului zen: "Ucenici ai Cí£ii, dací£ doriti sí£ vedeti limpede Dharma aceasta, nu ví£ lí£sati amí£giti. Fie cí£ ví£ întoarceti în afarí£ sau îní£untru, orice ati întâlni, ucideti. Dací£ ví£ întâlniti cu Buddha, ucideti-l pe Buddha. Dací£ întâlniti patriarhi, ucideti patriarhii. Dací£ întâlniti Arhati, ucideti Arhatii. Dací£ ví£ întâlniti pí£rintii, ucideti-ví£ pí£rintii. Dací£ întâlniti rude, ucideti-ví£ rudele. Atunci pentru prima oarí£ veti vedea clar."

Sunt tentat să spun că există, în povestea lui Utanka, o dimensiune tragică: întâlnirea cu Sacrul, ratată o dată, nu se mai produce nicicând. Nu există o a doua şansă. Ce se pierde, nu se mai poate răscumpăra niciodată. Dar nu. Nemurirea nu te tentează de două ori, dacă. Iar măsura nu ţi-o poţi da decât o singură dată, pentru că nu ai decât una. Molateca fâlfâire a aripii serafimului e tunet pentru cel ce ştie s-o asculte. Nu există mai mare iluzie decât aceea că sacrul ar trebui să fie sursa liniştii noastre. Sacrul este, dimpotrivă, sursa tuturor neliniştilor din viaţa noastră. Este, în raport cu lumea noastră aplatizată, o grandioasă monstruozitate...

Scris de Radu Iliescu

Citeste cele 9 COMENTARII si spune-ti parerea!

Probabil ultimul argument împotriva teoriei conspiraţiei

Karl Popper, în al doilea volum al Societăţii deschise şi duşmanii ei, demonetizează pretenţiile partizanilor conspiraţionismului, opunându-le argumentul complexităţii alunecoase a lucrurilor. Conform lui, comploturile s-au succedat de-a lungul istoriei, dar ele şi-au atins rareori ţinta, şi niciodată fără a antrena efecte secundare nedorite şi imposibil de gestionat. Recurgerea la "teoria conspiraţionistă a societăţii" nu ar putea fi aşadar decât o eroare, pentru că implică la originea tuturor evenimentelor un consens pornind de la persoane cu interese comune şi non-contradictorii, cărora în plus le-ar fi cu putinţă să prevadă cu certitudine consecinţele acţiunilor întreprinse - lucru cu totul improbabil.

Or, Popper se înşeală copios, pentru a avea dreptate în cele din urmă, însă într-un mod pe care nu-l scontează. Abordând pretenţiile complotiştilor într-un mod vulgarizator, analiza lui conduce la o negare strălucită dar lipsită de fundament. Atunci când istoricul francez Augustin Cochin opinează, probabil primul, că revoluţia franceză nu ar fi fost o mişcare spontană ci una pregătită de cercuri inaccesibile, el nu are pretenţia că acestea ar fi putut controla suveran evenimentele. Partizanii acestei hermeneutici speciale nu au sugerat niciodată ceea ce Popper presupune implicit, şi anume că s-ar putea controla fără rest cursul istoriei. Altminteri, dacă asemenea eminenţe cenuşii şi-ar exercita presiunea, nici n-ar fi rezonabil din partea lor să proiecteze un traseu care să implice geometria riguroasă şi spectaculară a unei partide de biliard. Cine şi de pe ce baze poate interzice corolarul complotului perpetuu, reaprins periodic pentru a anula sisific noi consecinţe imposibil de prevăzut? Nimeni.
[Citeste tot Articolul]

Citeste cele 3 COMENTARII si spune-ti parerea!

Dumnezeu a scris lumea toată pe un pergament

Sefer Yeţirah (Cartea Formării, sau Cartea Originilor) şi Zohar sunt cele două cărţi de bază ale doctrinei Kabbalei iudaice. Prima cuprinde învăţătura despre Ma"™aseh Bereschit (Lucrarea Creaţiei) şi despre misterioasele sale legi, în vreme ce a doua deschide perspective spre Ma"™aseh Merkabah (Lucrarea carului ceresc), făcându-se aluzie la carul lui Ezechiel, deci esenţa divină şi modurile sale de manifestare.

Atribuită lui Avraam, părintele lui Israel, Sefer Yeţirah e un text nu mai mare de o duzină de pagini. Citim primul său verset: "Cu cele treizeci şi două de căi misterioase ale înţelepciunii, Yah, Eternul legiune, Dumnezeul lui Israel, Elohim cel viu, Dumnezeul cel atotputernic, cel înalt şi cel preamărit, locuitor al Eternităţii al cărui nume este sfânt, a gravat şi creat lumea Sa prin trei forme: scriere, număr şi cuvânt. Iar acestea sunt cele zece numere închise şi cele douăzeci şi două de litere. Printre ele, există trei principale, şapte duble şi douăsprezece simple." Iar mai încolo: "Prin acestea, Yah, Eternul legiune, Dumnezeul lui Israel, Dumnezeu cel viu, Dumnezeu cel atotputernic, cel înalt şi cel preamărit, locuitor al Eternităţii al cărui nume este sfânt, a trasat trei taţi şi urmaşii lor, şapte cuceritori şi trei legiuni, [...]. Proba lucrului este [dată de] martori demni de încredere, lumea, anul şi omul [...]."

Într-un comentariu publicat în secolul al X-lea, rabbinul Saadia ben Gaon ne furnizează hermeneutica misterelor cuprinse în aceste două versete. Cartea începe cu enumerarea a zece dintre numele lui Dumnezeu, fiecare dintre ele folosit în Scripturi în raport cu un eveniment anume. Astfel, Dumnezeu se numeşte în Facere Elohim, numele esenţei. El s-a numit YHVH după ce creaturile au fost săvârşite, căci stăpânul se defineşte prin sclavii săi. Acesta este ceea ce tradiţia iudaică numeşte "un nume plin pentru o lume plină". El a fost Cel Atotputernic atunci când i-a ordonat lui Abraham circumcizia (Facerea 17, 1). Şi-a zis Eu sunt cel ce sunt (Ieşirea 3:14) atunci când a trimis cele zece plăgi asupra Egiptului, şi Yah (ibid. 15:2) în circumstanţele miracolelor de la Marea Roşie. Dumnezeu a fost Cel Viu atunci când a spus că poporul i-a auzit vocea şi n-a murit, şi El i-a dat viaţă (Deuteronom 5:23). Este numit Eternul legiune atunci când se povesteşte pelerinajul poporului şi adunarea lui în sanctuar (1 Samuel 1, 3). Este numit Cel Înalt şi Preamărit atunci când se face menţiunea lui Osia, regele Iudeii (Isaia 6, 1). S-a numit Domn atunci când El a anunţat că-i va îndepărta pe mai-marii poporului (Isaia 3,1). În cărţile lui Ieremia şi a lui Ezechiel i se spune Dumnezeul cel Etern, şi i se spune o singură dată Dumnezeul lui Israel, cel Etern, în Maleahi 2:16).

Iar aceste nume nu sunt fără raporturi cu cele zece categorii ale Creaţiei: substanţa, cantitatea, calitatea, relaţia, locul, timpul, posesia, poziţia, activitatea si pasivitatea. Prin numele Yah s-a făcut aluzie la substanţă, fiind derivat din cuvântul heyot (fiinţă) şi hayu (ei au fost). Cuvântul Eternul legiune e legat de activitate şi de pasivitate. Prin Dumnezeu cel Viu se face aluzie la faptul că El este creatorul cantităţii, pentru că măsura vieţii e legată de cantitate. Cel Atotputernic este creatorul calităţii, derivând din day (suficient). Dumnezeul lui Israel face aluzie la o relaţie, iar numele de Cel Înalt la aceea că binele a fost creat de El. Cel Preamărit produce noţiunea de poziţie. Prin Locuitor al Eternităţii, se află timpul. În sfârşit, prin Numele său este sfânt se ajunge la posesie şi la atributele nobile care dau minţii o idee apropiată de El.

Sintagma "El a creat lumea în trei forme" arată că lumea poate fi concepută în trei feluri: în substanţă, atunci când este văzută; în cuvânt, atunci când este numită lume, şi în literă, atunci când este scrisă l u m e; în gândire, atunci când ne reprezentăm mental lumea. Despre crearea lumii per se, textul lui Avraam nu spune nimic, mulţumindu-se cu enumerarea cauzelor: scriitură, cuvânt, număr (care este o modalitate a gândirii). Cei trei taţi sunt elementele: aerul, apa şi focul, iar descendenţii lor sunt derivatele acestora. Cei şapte cuceritori sunt planetele, iar stelele sunt legiunile lor.

Dovada că există un Creator alături de cele finite este contatarea pe care o putem face a finitudinii cerului şi a pământului, revoluţia astrelor fiind semnul că Cineva le-a înconjurat şi învăluit. Limita anului este şi ea cum nu se poate mai evidentă, aşişderea cea a sufletului şi a actelor sale. Dovada existenţei Autorului, obţinută din accidente, este că cerul, pământul şi marea sunt inseparabile de fenomenele care se produc în timp, lucru care mărturiseşte că există cineva care le produce perpetuu.

Există o subtilitate a limbii ebraice care apropie, într-un mod de neconceput pentru vorbitorul limbilor europene vulgare, litera de număr, atât în concept cât şi în practică. Cuvântul sefer poate fi tradus prin scriiere/scriitură, iar sefar, cu aceeaşi rădăcină, înseamnă număr/calcul. La început, înainte ca începutul să fi fost, şi înainte ca înaintea să-şi fi iţit capul în lume, Dumnezeu a scris un pergament pe care ni l-a lăsat să-l trăim. Un basm sau o ecuaţie, ori poate mintea noastră desparte aiurea unul de cealaltă. Din perspectiva superbă a lui Dumnezeu-scriitor, înţeleptul nu-i rămâne să fie decât un cititor versat în lectura lumii, a vremurilor şi a omului...

Scris de Radu Iliescu

Spune-ti parerea!

Apocalipsa ca eveniment semiotic

Ziua cea de pe Urmă, atât de des evocată în Coran, pomeneşte de o figură care ar putea fi cu uşurinţă asimilată Antichristului creştin: al-Masih ad-Dajjal (Mesia cel Fals). La numărul 1815 din Riyad al-Salihin, colecţia de hadith-uri a Imamului An-Nawawi, găsim următoarea evocare a personajului: "Profetul Muhammad a zis: Dajjal se va arăta şi odată cu el vor veni apa şi focul. Ceea ce oamenii cred că este apă, va fi un foc ce arde şi ceea ce oamenii cred că este foc, va fi o apă rece şi dulce. Acela dintre voi care se va întâmpla să-l înfrunte, să sară în ceea ce este foc, căci acesta va fi o apă rece şi dulce." Hadith-ul 1824 reia aceeaşi idee: "El [Dajjal] va aduce ceva asemănător cu Raiul şi Iadul, dar ceea ce numeşte el Rai va fi Iad."

Apocalipsa lui Ioan Teologul (gr. apocalypsis - dezvăluire) ni s-a impus ca profeţie a Sfârşitului Lumii, cu al cărui înţeles este asociată. Dar e drept să vedem că sfârşiturile sunt numeroase, şi umanitatea nu stă să-l aştepte pe cel ce va să vină fără să fi cunoscut, şi uitat de atunci, altele dinainte. Alungarea din Rai este unul sfârşit. Potopul lui Noe e şi el un capăt. Mai subtilă decât acestea două, dar sfârşit al unei lumi nu mai puţin, este "amestecarea limbilor" cu care este asociat Turnul Babel. După ce va fi fost "în tot pământul o singură limbă şi un singur grai la toţi" (Facerea 11, 1) oamenii au zis: "Haidem să ne facem un oraş şi un turn al cărui vârf să ajungă la cer şi să ne facem faimă înainte de a ne împrăştia pe faţa a tot pământul!" (ibid. 11, 4). Precum se ştie, Dumnezeu decide "să amestece limbile lor".

Un moment magic, în timpul căruia oamenii sunt încă o mare familie, cu aceeaşi tradiţie şi unic vehicul purtător al ideilor. Tulburat de ceea ce grecii numeau "hubris" - mândria nemăsurată, încrederea exagerată în sine, soi de obnubilare adâncă a judecăţii: să construim semnificantul nemuritor al ştiinţei noastre! Turnul Babel, înainte de a fi o sfidare arhitectonică, este una metafizică, la fel cum clonarea aparţine mai puţin geneticii decât punerii sub semnul îndoielii a principiului conform căruia Posibilitatea Universală nu se repetă niciodată... Şi ceea ce se vrea coajă nemuritoare şi spre nesfârşită aducere aminte se răzbună nebănuit, hărţuind coaja cuvintelor şi zdrobind-o prin uitare şi falsă memorie. Într-o noapte de taină, un monah zicea: "Aşa trebuie să fi fost atunci, cerea omul cărămidă, şi-i dădea scândură, cerea mortar, şi-i dădea var." Vorbe simple dar potrivite, epitaf dureros la apocalipsa mică, apocalipsa lingvistică a unei lumi ce-a început a se neînţelege. Încurcând semnificanţii cu semnificaţii, oamenii se vor fi retras în grupuri care împărtăşeau erori comune, şi poate de atunci se trage cuvântul "străin", şi nobleţea ospitalităţii cu care îl primeşti pe cel ce-a făcut cândva parte din familia ta, în vremea când încă nu îndrăzniseră oamenii să măsoare eternitatea cu muşunoiul Babel...

Ceva din hadith-urile despre Ziua cea din Urmă, ceva din Apocalipsa lui Ioan Teologul, intră în rezonanţă cu istoria exemplară ce-o găsim în capitolul 11 al Facerii. Profetul Muhammad avertizează că partea finală a ciclului va părea să graviteze în jurul cuiva (sau ceva) care schimbă cu uşurinţă albul în negru, răul în bine, fiece lucru în contrariul său. Altfel spus, Dezamăgitorul va fractura fără efort legătura subtilă dintre coajă şi miez, dintre semnificant şi semnificat, cuplând negânditele după malefică voinţă. Apocalipsa ne spune şi ea că Antichrist domneşte deasupra semnelor: "Şi face semne mari, încât şi foc face să se pogoare din cer, pe pământ, înaintea oamenilor. Şi amăgeşte pe cei ce locuiesc pe pământ prin semnele ce i s-au dat să facă înaintea fiarei [...]." (Apocalipsa 13, 13-14) şi iarăşi: "Căci sunt duhuri diavoleşti, făcătoare de semne..." (ibid. 16, 14) iar mai încolo: "Şi fiara a fost răpusă şi, cu ea, proorocul mincinos, cel ce făcea înaintea ei semnele cu care amăgea pe cei ce au purtat semnul fiarei, şi pe cei ce s-au închinat chipului ei." (ibid. 19, 20)

Hinduismul are un termen pentru perturbarea semiotică: iluzia (maya). Arma ei eficace este ignoranţa (avidya). Într-o comparaţie clasică în această tradiţie, cele două sunt nedespărţite: beneficiind de aportul ignoranţei, iluzia proiectează asupra unei frânghii aparenţa şarpelui, şi cel cuprins de ele îngheaţă de spaimă. Maya este necunoaşterea lui Brahman cel preexistent: dacă rătăcitul l-ar cunoaşte precum este El, s-ar elibera de vălul proiectat asupra lumii, n-ar mai putea fi amăgit de semnele proorocului mincinos, şi s-ar duce superb şi râzând înspre ceea ce Impostorul numeşte "Iad". Sri Karapatra Swami, în tratatul Advaita Bodha Dipika (Lumina Cunoaşterii Non-duale), ne spune: "Iluzia (maya) este numită iluzie deoarece ea poate face imposibilul posibil. Este puterea care dezvăluie vederii ceea ce nu a fost întotdeauna acolo, asemeni unui magician care-şi face publicul să vadă un oraş ceresc în văzduh." (Adhyaropa, 61) Suntem îndreptăţiţi să punem semnul egal între maya, Antichrist şi al-Masih al-Dajjal. Cu atât mai mult cu cât Apocalipsa ne dezvăluie: "Fiara pe care ai văzut-o era şi nu este [...] Şi se vor mira cei ce locuiesc pe pământ ale căror nume nu sunt scrise de la întemeierea lumii în cartea vieţii, văzând pe fiară că era şi nu este, dar se va arăta" (ibid. 17, 8) - Antichristul, ca şi maya, e morganatic, deci dimensiunea lui ontologică ţine de un plan la care cu greu avem acces, el fiind şi nefiind în acelaşi timp, putându-ne influienţa atât cât noi înşine admitem să ne lăsăm pradă influienţei lui. E o formă a inexistenţei ce se pretinde opacă.

Ruinile Turnului Babel zac risipite peste tot în lume: învăţăm limbi ca să ne înţelegem cu străini, noi înşine străini într-o lume populată de cei ce-au uitat c-am făcut parte pe vremuri din aceeaşi familie. Cât despre suferinţa semnului al cărui semnificant a fost împerecheat cu alt semnificat, e o durere a minţii ce-şi găseşte ecou poate doar în fisiunea nucleară, strigătul de durere al măruntaielor pământului. Apocalipsa semiotică, Apocalipsa Mare, sfârşitul lumii ce vrea să sfideze eternitatea siluind semnele, trebuie să fi venit, de n-a mai venit, parafrazându-l pe hâtrul povestitor din Humuleşti...

Scrisă de Radu Iliescu

Acest articol are 1 COMENTARIU. Spune-ti parerea!

Ilustrii marginali ai Scripturilor iudeo-crestine

Lectura versetului sacru nu trebuie să fie mai pripită, pentru cel ce vrea să se lase ars de lumina lui, decât lungul ceas al mistuirii unui foc mocnind în jăratec. Atunci, şi uneori nici atunci, încep să se vadă cele ce iuţeala le-ar da prea lesne deoparte, ridicând frivol din umeri. În spiritul acestei lentori benefice descoperim, bunăoară, în capitolul 5 al Facerii, personajul enigmatic al lui Enoh, tatăl preacunoscutului Matusalem (fără îndoială pentru aspectul cantitativ al vârstei lui pe Pământ). Cinci versete, doar atât. În primul (17), aflăm că este fiul lui Iared, lucru ce ni se confirmă în versetul consecutiv, în relatie cu acelaşi progenitor. Respectând simetria genealogiei patriarhilor, aflăm cine i-a fost fiu, şi cât a mai trăit tatăl după venirea pe lume a primului-născut. Doar că: "A umblat Enoh înaintea lui Dumnezeu [...] şi a plăcut Enoh lui Dumnezeu, şi apoi nu s-a mai aflat, pentru că l-a răpit Dumnezeu." (22-24). Reluăm firul neamurilor dinainte de Potop: Adam, Set, Enos, Cainan, Maleleil, Iared... Enoh... Matusalem, Lameh, Noe. Cu excepţia celui ridicat la ceruri, toţi ceilalţi sunt moştenitori, au fiecare succesori, şi "li se nasc fii şi fiice". Unul singur "umblă înaintea lui Dumnezeu", este "plăcut de El" şi "răpit". Lumea izgonită din Paradis este încă plină de tristeţea căderii. Locul binecuvântat al ingenuităţii primordiale este păzit de heruvimi şi sabie de flacără vâlvâitoare, Adam şi Eva duc povara cunoştinţei binelui şi a răului, care nu-i nimic altceva decât intrarea în deşertul chinuitor al vedeniilor părelnice substituite Adevărului... iar Enoh place lui Dumnezeu şi pleacă de pe pământ cum o va face pagini şi pagini mai târziu Eliah - în trup.

Despre acest profet al Israelului şi excepţionala funcţia spirituală pe care a încarnat-o putem avea o imagine clară pornind de la promisiunea pe care Arhanghelul Gavriil i-o face lui Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul: "Femeia ta îţi va naşte un fiu şi-l vei numi Ioan [...] şi va merge înaintea lui cu duhul şi cu puterea lui Ilie" (Luca 1, 13-17), întărită de enigmatica formulă christică: "Eu însă vă spun vouă că Ilie a şi venit, dar ei nu l-au cunoscut. [...] Atunci au înţeles ucenicii că Iisus le-a vorbit despre Ioan Botezătorul." (Matei 17, 12-13). Nu despre vulgara reîncarnare ar fi vorba în asocierea dintre cele două personaje, ci despre ceva mult mai profund, despre prezenţa exempla a unei făpturi dezrobite de lanţul aparenţelor, care poate reveni în lumea sublunară după voie, tocmai pentru că voia ei este totuna cu cea a Răpitorului. Aşa trebuie să fi reflectat hermeneutul necunoscut care spune despre Enoh, într-o tradiţie, că s-a întors în Paradis, adică dincolo de heruvimii cu săbii de foc, căci unde îi va fi ducând Dumnezeu pe aleşii lui ridicaţi la cer dacă nu în "grădina pe sub care curg pâraie" despre care vorbeşte Coranul? În prima carte a Torei, cale de două versete serafice, ni se aşterne în faţă destinul miraculos al celui ce s-a sustras păcatului adamic. Cel ce este numit Idris în islam, ocrotitorul confreriilor sufite unde se invocă numele lui Dumnezeu, e provocator prin chiar discreţia cu care textul îl înconjoară.

Avram, părintele a trei religii, întorcându-se după înfrângerea lui Kedarlaomer şi a aliaţilor săi, se întâlneşte cu misteriosul Melqi-Ţedec, "regele Salemului [...] preotul lui Dumnezeu cel Preaînalt" (Facerea 14, 18), deci rege-sacerdot. Numele lui în ebraică înseamnă Regele Justiţiei, iar împăraţia sa e cea a Păcii, el este deci ierarh al Maiestăţii şi al Milei, cele două dimensiuni esenţiale prin care este percepută divinitatea. Melqi-Ţedec îl binecuvântează pe cel cu care Dumnezeu făcuse un legământ cât eternitatea însăşi, iar Avram (al cărui nume încă nu era Avraam), îi dă zeciuială, devenind astfel iniţiatul unui maestru şi vasalul unui rege, primind o filiaţie spirituală şi recunoscând o superioritate. Dacă n-ar fi fost aluzia din Psalmul 110: "Tu es sacerdos in Aeternum secundum ordinem Melqi-Ţedec" (4), numărul versetelor despre unul dintre ultimii gardieni ai dublei ipostaze, preoţească şi regală, nu ar fi fost mai mare de trei. Avraam este legatarul tradiţiei iudeo-creştine şi a celei islamice, însă înainte de el, în vremea acestuia şi până la sfârşitul timpurilor, un mag domneşte în Regatul Păcii, gata să vină cu pâine, vin şi binecuvântări în întâmpinarea celui vrednic de ele.

Evanghelia lui Matei ne pomeneşte despre alte figuri marginale: magii de la Răsărit. Numele lor ne parvine din alte surse: Gaspar, Melchior şi Balthazar, odată cu apelativul de regi-magi, suverani-sacerdoţi, brahmani-kşatriya. Demult, ne spune hinduismul, înainte ca omenirea să decadă ineluctabil, oamenii erau o singură castă, iar cei ce exercitau autoritatea spirituală aveau natural şi puterea temporală, împăraţii oficiau şi în temple, având acces atât la ştiinţa sacră cât şi la mânuirea sabiei. Magii de la Răsărit, veniţi să se închine lui Iisus Hristos, sunt păstrători ai profeţiei despre un Avatara occidental, citesc în mersul stelelor şi sunt avertizaţi atunci când vieţile le sunt puse în pericol prin intermediul unor visuri pe care le dezleagă fără greş: călătoria lor este nu doar spaţială (de la Răsărit spre Apusul în care se găseşte Betleemul Iudeii), dar şi temporală (dintr-o lume care ştie într-una zăludă, virată spre cantitate - dovadă recensământul ordonat de Irod, ca şi hecatomba căreia îi cad victimă cei de vârstă apropiată de a Pruncului). Treizeci şi trei de ani mai târziu Iisus va fi condamnat la moarte prin răstignire, act cu semnificaţii inepuizabile, dintre care aceea a incapacităţii reprezentanţilor unei Tradiţii de a reacţiona normal în raport cu divinul nu mi se pare deloc neglijabilă. Obtuzitatea lui Ana şi a lui Caiafa îşi arată măsura monstruoasă în raport cu versetul: "Şi intrând în casă, au văzut pe Prunc împreună cu maria, mama lui, şi căzând la pământ, s-au închinat lui." (Matei 2, 11) Fără nicio vorbă de prisos, fără să fie martorii vreunei minuni, fără ca inimile să li se fi înmuiat ascultând Predica de pe Munte, fără să fi auzit diatribelor îndreptate împotriva fariseilor, regii-sacerdoţi salută naşterea Fiului lui Dumnezeu. Nu este un gest izvorât din credinţă, ci unul deplin asumat prin ştiinţă. Ei nu se îndoiesc că mogâldeaţa încălzită de răsuflarea unui bou şi a unui asin va deschide o poartă către împărăţia cerurilor. Ei ştiu deja.

Prudenţi în raport cu nebunia lumii şi maiestuoşi în cunoaşterea lor infailibilă, doisprezece versete mai târziu, Gaspar, Melchior şi Balthazar se întorc de unde au venit, în adâncul Orientului taoist, hindus, jainist, iar mai la o vreme buddhist şi islamic... Scumpi la vedere şi la cuvinte, magii ne lasă, alături de regele-sacerdot Melqi-Tsedek şi patriarhul Enoh, o blândă ironie la adresa habotnicilor care cred prea lesne şi prea violent, că după nemăsurarea unui Dumnezeu unic, ar exista o singură religie autentică, în care, fireşte, au avut inspiraţia să se nască tocmai ei...

Scris de Radu Iliescu

Citeste cele 3 COMENTARII si spune-ti parerea!

Cu ingerul de piepti

Găsim în cartea Facerii, spre sfârşitul celui de-al treizeci şi doilea capitol, un episod tulburător: "Rămânând Iacov singur, s-a luptat Cineva cu dânsul până la revăsatul zorilor." (versetul 24) Textul e misterios în privinţa Celui cu care s-a luptat cel ce avea să primească înaintea zorilor numele de Israel, ştim doar că numele Aceluia "este minunat" (29). Mai aflăm că "Văzând însă că nu-l poate răpune Acela, S-a atins de încheietura coapsei lui şi i-a vătămat lui Iacov încheietura coapsei, pe când se lupta cu el" (25), iar confruntarea se încheie doar atunci când omul sloboade din mâini nearătarea, după ce se va fi luptat cu Dumnezeu şi cu oamenii şi va fi ieşit biruitor (28). "Iar când răsărea soarele, trecuse de Peniel, dar el şchiopăta din pricina şoldului", ne mai spune textul... O luptă preţ de o noapte, pentru ceva fără de preţ.

Acestor versete li se adaugă cele despre despre oştirea lui Dumnezeu (Facerea 32, 1-2) şi cel despre scara lui Dumnezeu (Facerea 28, 12), toate gravitând în jurul existenţei excepţionale a lui Iacov-Israel şi a relaţiei sale cu sacrul. Luate ad literam, adică imprudent şi fără subtilitate, au condus la ipotezele înfierbântate ale unui mare proprietar de hoteluri, Erik von Daniken. Astfel, din ale sale Amintiri despre viitor aflăm că Dumnezeu ar fi un extraterestru, în vreme ce îngerii ar fi locotenenţi săi. Teza de ansamblu este aceea a populării planetei Pământ de către o civilizaţie extraterestră, coroborată cu urmărirea şi dirijarea din afară a noilor produşi pe calea civilizaţiei. Un fel de hibrid fantasc între un creaţionism în care Dumnezeu nu ar fi Dumnezeu decât cu numele, şi un evoluţionism dirijat de undeva din centrul galaxiei. O teologie de buzunar la scara 1:1, în care divinitatea ar avea superioritate tehnologică şi care reduce hermeneutica sacră la futila încercare de decodare a unor prostii impenetrabile, izvorâte din mintea unor înaintaşi ridicoli, incapabili să priceapă cum stau în realitate lucrurile... Dar mai demne de luat în calcul decât comentariile unui diletant sunt observaţiile lingvistice şi opiniile lăsate de tradiţia iudaică.

Limba ebraică foloseşte pentru îngeri cuvântul malakh, cu pluralul malakhim, al cărui prim sens este acela de "mesager". Tulburător, profeţii sunt şi ei numiţi malakh, ca de exemplu Moise în "El a trimis un malakh şi ne-a scos din Egipt." (Numeri 20, 16). Omonimia cuvântului malakh este altminteri foarte vastă, şi îmbrăţişează Inteligenţele, sferele şi elementele, pentru toate se supun lui Dumnezeu.

Capitolul 49 numit Îngerii, din Ghidul rătăciţilor, tratatul rabbinului Moise Maimonide, începe cu sentinţa: "Nici îngerii nu au corp. Ei sunt, dimpotrivă, Inteligenţe separate de orice materie." În Scripturi sunt numiţi când "bărbaţi", când "femei" (în "Şi am ridicat ochii mei şi am privit şi iată că au ieşit două femei. Şi vântul bătea în aripile lor, iar aripile lor erau ca de barză" - Zaharia 5, 9), când "vânturi", când "îngeri". Rabbinul contină: "Ştii că percepţia a ceea ce este lipsit de materie şi complet în afara corporeităţii este foarte dificilă pentru om [...] şi mai ales pentru cel care nu distinge între inteligibil şi imaginar, şi care, în cea mai mare parte a timpului, nu se sprijină decât pe percepţia imaginaţiei, astfel încât, pentru el orice lucru imaginat există sau poate există, şi ceea ce nu poate fi cuprins de imaginaţie nu există şi nu poate exista. [...] Din cauza acestei dificultăţi cărţile sacre prezintă cuvinte care, luate literal, ar da de crezut că îngerii sunt corporali şi au anumite mişcări, că au o formă umană, că primesc ordine de la Dumnezeu, le transmit şi fac ceea ce El are în vedere, la ordinul Său. Toate acestea pentru ca mintea oamenilor să-i ştie că ei există şi că sunt vii şi perfecţi. Totuşi, dacă ar fi fost reprezentaţi aşa, adevărata lor esenţă ar fi fost, în imaginaţia vulgului, asemănătoare esenţei lui Dumnezeu. [...] Deci pentru a indica minţii că rangul existenţei lor este sub rangul divinităţii, s-a amestecat în figura lor ceva din figura animalelor fără raţiune, pentru a semnifica faptul că existenţa Creatorului este mai perfectă decât a lor, la fel cum omul este mai perfect decât animalul fără raţiune." Şi astfel îngerii au primit aripi: "Deci pentru aceasta, continuă rabbinul, li s-a atribuit această mişcare, şi încă pentru că pasărea, într-un foarte scurt timp, când se arată şi când se ascunde, când se apropie şi când se îndepărtează. [...] Li s-au atribuit deci aripile pentru a indica o circumstanţă a existenţei lor, şi nu pentru a desemna adevărata lor fiinţă." Ştim cu certitudine, citind aceste rânduri, că îngerii sunt Ceva, fără comună măsură cu ceea ce numin îndeobşte lumea noastră.

Există, în partea finală a Procesului lui Franz Kafka, o povestioară relevantă, nu fără conexiune cu lupta dintre Iacov-Israel şi îngerul. Cea cu paznicul porţii care stă dinaintea Legii, la care vine omul de la ţară ca să-i ceară îngăduinţa de-a pătrunde înăuntru. În partea văzută a povestioarei ştim că un om aşteaptă o viaţă lângă o uşă care nu se mai deschide. În partea nevăzută ştim ceea ce paznicul ne dă voie să ştim: "Dar să nu uiţi că eu sunt puternic. Şi cu toate astea, nu sunt decât ultimul dintre paznici. La uşa fiecărei încăperi ai să găseşti paznici din ce în ce mai puternici; începând de la al treilea, nici eu nu mai sunt destul de tare ca să le pot suporta privirea." Numai că omul nostru nu trece nici de prima poartă, "cea făcută numai pentru el". Molatec, lipsit de iniţiativă şi de perspicacitate, îşi trece viaţa aşteptând şi conversând cu cel cu care ar trebui să se ia de piepţi, pentru a ajunge dincolo... El nu are nume pentru că are numele tuturor neisprăviţilor, şi nu-şi schimbă numele nesuferind nicio prefacere.

Într-o noapte, după ce trimisese daruri fratele său, şi după ce trecuse vadul Iabocului cu cele două femei ale sale împreună cu cele două roabe şi cu cei unsprezece copii ai săi, un nomad s-a întâlnit cu paznicul porţii. Numai că în loc să stea la taclale, l-a luat de piepţi şi l-a trântit de tăriile cerului şi de coama pământului, cât a fost noaptea de lungă. Paznicul înfricoşător s-a înfricoşat, şi l-a binecuvântat pe cel care, astfel, trecea dincolo de poartă, acolo unde devenea altul, devenea Israel. Coapsa atinsă a curajosului aminteşte de ultima îmbucătură oferită de Făt-Frumos, călătorul cocoţat pe umerii ghionoaiei nesăţioase între tărâmul de dincolo şi lumea noastră. Iar dacă Paznicul e totuna cu Ghionoaia, ori Zgripţuroaica (sau oricare nume "minunat" va fi purtând, deci vrednic de în-minunare), iar pragul porţii are în sine toată călătoria, atunci lumea lui Iacov-Israel, şi a fiecăruia dintre noi, îşi are obârşia Dincolo, în vreme ce ceea ce ni se pare a fi locul nostru de zi cu zi e fundul larg şi înşelător al unui puţ din care se iese numai cu îngerul de piepţi...

Scris de Radu Iliescu

Citeste cele 3 COMENTARII si spune-ti parerea!

Istoria lumii într-un verset, sau cum se frige un peste mic

Partea lui Tao Te King dedicată lui Te, adică virtuţii, începe cu versetul 38: "Când omenirea a pierdut cunoaşterea, nu a mai avut decât Virtutea (Te). Pierzând Virtutea, i-a rămas bunătatea; pierzând bunătatea, a găsit dreptatea; pierzând dreptatea, a stabilit în final ceremoniile. Dar ele nu sunt decât umbra virtuţii şi izvor de dezordine. Cunoaşterea falsă este aparenţa Cărării (Tao) şi începutul prostiei." Sub aerul unei cugetări rostite între două boabe de orez de un înţelept chinez ghiduş, stă rezumată toată doctrina ciclurilor cosmice, la fel cum lungul drum al unui pelican din Delta Dunării la Nil e cuprins în bătaia domoală a aripii unui fluture de noapte.

Mahabharata spune că omenirea se află acum în kali-yuga (vârsta tenebroasă, vârsta de fier), care este ultima etapă a unui manvantara (epoca lui Manu), după krita-yuga, treta-yuga şi dwapara-yuga, aflate succesiv într-un raport aritmetic de tipul 4, 3, 2, 1 (unitatea corespunzând epocii noastre, cea mai scurtă şi cea mai accelerată dintre toate). O manvantara este o subdiviziune a unei kalpa, şi sunt paisprezece astfel de subdiviziuni. Primele şapte alcătuiesc inspiraţia, iar ultimele şapte expiraţia lui Brahma, în vreme ce întreaga kalpa este dezvoltarea totală a unei lumi, sau a unui nivel al Fiinţei. Ideea repartiţiei cvadruple a cursului lumii mai poate fi găsită şi în antichitatea greco-romană, cu cele patru vârste: de aur, de argint, de bronz şi de fier - de unde se va fi scurs spre basmele în care Făt-Frumos găseşte puritatea originară trecând prin patru păduri din care nu are voie să clintească nicio frunză...

Toate interpretările doctrinei ciclurilor concordă înspre aceeaşi direcţie: fiecare epocă este marcată de o degenerescenţă în raport cu cea precedentă. Manifestarea implică îndepărtarea de principiu, şi deci "căderea" în sensul tradiţiei iudeo-creştine. Acesta este şi sensul versetului taoist: cunoaşterii autentice îi urmează virtutea, virtuţii bunătatea, bunătăţii justiţia, justiţiei ceremoniile. Atunci când locul acestora din urmă, bune-rele, este luat de "sinceritatea" modernă, începe falsa cunoaştere, lumea pe dos faţă de începuturi. Hinduşii spun că, înainte ca lumea să fi părăsit krita-yuga, vârsta de aur, exista o singură castă, numită hamsa, ai cărei oameni aveau un parcurs spiritual fără oprelişti, similar dezvoltării corporale. Pierzând cunoasterea, lumea s-a împărţit în caste diferite, pentru a se păstra astfel ceea ce se mai putea păstra, cât s-a mai putut.

La aceeaşi stare de graţie pierdută prin odată cu cunoaşterea face aluzie Apostolul Pavel în a sa Epistolă către Romani: "Dar eu n-am cunoscut păcatul, decât prin Lege. Căci n-aş fi ştiut pofta, dacă Legea n-ar fi zis: Să nu pofteşti! [...] Iar eu cândva trăiam fără lege, dar după ce a venit porunca, păcatul a prins viaţă; iar eu am murit!" (7, 8-10) Tot el conchide însă că Legea este sfântă, şi e cu totul realist astfel, pentru că fiecare moment ciclic are trăsăturile lui, şi ceea ce va fi fost fără noimă cândva, azi e stea polară fără de care s-ar sminti lumea şi ar luneca din făgaş... Ce au în comun toate tradiţiile lumii este viziunea asupra temporalităţii, una de tip cascadă, fiecare moment ulterior fiind inferior oricărui moment posterior, ca să folosim clasificarea lui Lucian Blaga. Sigur, mai sunt şi pogorârile divine, când timpul devine havuz şi lumea e cârnită înapoi în ţâţânile ei, şi oamenii sunt sfinţi şi îmbătrânesc frumos, ca apoi iarăşi şi iarăşi să degenereze toate din firea lor...

Undeva, tot în Tao Te King, există un verset care spune că un mare imperiu se conduce aşa cum se frige un peşte mic. Ce vor fi având în comun două lucruri care să refuze împărtăşirea unui gen proxim? Natura lumii, zicem noi. Peştele trebuie fript încetişor, fără mişcări bruşte, altfel cade în jar şi, fiind prea mic, nu se mai alege nimic din el. Marile imperii aşişderea. În logica mai-răului în care se mişcă istoria lumii, îndrăznesc să spun că viaţa fiecăruia e mai mică decât un peşte mic, şi mai mare decât un mare imperiu. Dar grija şi răbdarea trebuie să le cuprindă pe toate: peşte, imperiu, viaţă, altfel cad în jar şi se fac scrum!

Scrisa de Radu Iliescu

Spune-ti parerea!