**De data aceasta, contrar traditiei, publicam un articol. D-l Radu Negru ne-a scris despre doua mari culturi care se cearta si una mai mica, dar fara complexe si fara dileme. Dincolo de precizia si atenta elaborare, textul de mai jos identifica o serie de probleme majore in ceea ce priveste instrumentele corecte in care se masoara cultura si stralucitoarea lor lipsa din spatiul carpato-danubiano-pontic... Asteptam in continuare recenziile/articolele voastre :)

In numarul din 21 noiembrie 2007, editia europeana a revistei americane TIME a aparut avand pe coperta un titlu ce a facut valva: "Moartea culturii franceze". Atitudine surprinzatoare desigur, caci in toamna acestui an au aparut in Franta nu mai putin de 727 noi romane, cu 6,5 % mai multe ca anul trecut, dar si sute de noi albume muzicale si zeci de noi filme. Marile muzee au deschis numeroase expozitii, iar in salile mai tuturor oraselor franceze s-au prezentat noi concerte, piese de teatru si spectacole de opera. Anual in Franta se acorda 900 de premii literare, printre care premiile Goncourt, Renaudot si Femina dau editorilor garantia unor vanzari masive de carte.

Dar Don Morrison, autorul articolului provocator din TIME, subliniaza ca intreaga aceasta activitate furibunda are un prea slab ecou in afara granitelor Frantei. Doar cateva carti franceze sunt traduse in Statele Unite, in timp ce traducerea literaturii de limba engleza ocupa 30 % din totalul vanzarilor de carte in Franta. E drept ca apoximativ tot atatea se traduc si in Germania, dar acolo numarul traducerilor din engleza s-a redus la jumatate in ultimii zece ani, in timp ce el este in crestere in Franta. Si totusi vechile generatii de scriitori francezi - de la Moliere, Hugo, Balzac si Flaubert, la Proust, Sartre, Camus si Malraux - au cautare in strainatate, caci Franta se poate lauda cu cei mai multi laureati ai Premiului Nobel. Industria cinematografica franceza, cea mai mare din lume acum un secol si care in anii 1960 stralucea prin regizori ca Jean-Luc Godard si Francois Truffaut, produce acum cca. 200 filme pe an (numar record in Europa), dar jumatate din biletele de intrare la cinematografe sunt la filme americane.

In arta, Parisul - odinioara locul de nastere al impresionismului, suprarealismului si altor -isme -, este acum detronat in favoarea Londrei si New-Yorkului. Printre primele zece nume de artisti plastici cu cele mai mari vanzari astazi in lume, Statele Unite si Germania au fiecare cate patru nume, dar Franta nu figureaza cu nici unul. In muzica Franta a avut in secolul 20 niste giganti (Debussy, Satie, Ravel, Milhaud), dar nu mai exista nimeni de marimea lor azi. Cantecele unor Charles Trenet, Charles Aznavour sau Edith Piaf au facut ocolul lumii, dar acum scena mondiala a muzicii pop este dominata de americani si britanici. Doar unul din cinci filme franceze este exportat in SUA si unul din trei - in Germania.

Si totusi in nici o alta tara statul nu acorda un atat de mare sprijin culturii ca in Franta. Ministerul Culturii francez are 11.200 salariati, iar bugetul sau a fost sporit recent la aproape 8 miliarde euro anual. Daca in Statele Unite guvernul aloca doar 0,3 % din PIB culturii, in Marea Britanie - 0,5%, iar in Germania - 0,7%, Franta acorda 1,5% din PIB acestui domeniu. Din costul biletelor de cinema, 11% se intorc drept sprijin cinematografiei, iar prin lege 40% din toate spectacolele prezentate la televiziune si din muzica transmisa la radio trebuie sa fie franceze. Reglementari speciale obliga canalele TV ca filmele franceze sa fie programate in orele de mare audienta, iar nu dupa miezul noptii. Pictorilor si sculptorilor li se acorda sprijin financiar in inchirierea de ateliere. Ministerul de externe francez intretine peste hotare 148 de grupuri culturale, 26 centre de studiu si cercetare, 176 locuri de sapaturi arheologice.

Cu tot acest sprijin, de ce oferta culturala franceza - se intreaba Morrison - nu inregistreaza mai mari succese peste hotare? Primul motiv, spune el, este ca toate actiunile au loc in limba franceza, ce azi se situeaza ca limba vorbita pe locul 12 in lume, fata de chineza (pe locul intai) si engleza (pe locul doi). In al doilea rand, pentru ca principalele organe culturale de critica si publicitate sunt bazate in SUA si Marea Britanie. In fine, crede el, insusi sprijinul statului asigura mediocritatea: producatorii actelor de cultura pot supravietui fara un efort prea mare. Politica in domeniul culturii ar trebui deci sa se bazeze mai mult pe fortele pietei. In incheiere, Morrison crede ca Franta se poate reintoarce la fosta glorie culturala extragandu-si valori si inspirandu-se din creatia minoritatilor ambitioase venite din Africa, Asia sau chiar Europa de rasarit si deschizand larg usile mondializarii, adica realitatilor lumii exterioare.

Cam acesta e pe scurt continutul acestui articol, cu rol de epitaf pe mormant. Dar argumentele din el sunt suficiente pentru a se afirma ca marea cultura franceza e pe moarte? Presa franceza a fost destul de iritata de sentinta revistei americane. In Le Figaro, fostul ministru al culturii, Maurice Druon, 89 de ani, unul dintre "nemuritori" (membru al Academiei Franceze), e de parere ca nu trebuie acordata atentie acestui articol, deoarece "la fiecare 4-5 ani in Statele Unite se declanseaza o febra anti-franceza, pe care unul dintre marile lor medii il comunica intregii lumi". Si el subliniaza confuzia ce iarasi se face intre cultura si divertisment. "Cultura nu este dictata de valoarea inregistrata la un box office saptamanal". In Le Monde se aminteste ca acum trei ani si revista London Review of Books a publicat doua articole despre "caderea culturala a Frantei" si considera un fenomen de durata invidia culturala intre francezi si anglo-saxoni, deoarece ei se privesc reciproc drept concurenti in exportul de civilizatie. In Le Nouvel Observateur, Didier Jacob scrie ca americanii au o ecuatie simplista pentru definirea culturii franceze : "De Gaulle + Sartre + painea-bagheta + sanii Sofiei Marceau = cultura franceza". Bernard-Henri Levy in Guardian scrie ca "discursul americanilor despre cultura franceza spune mai multe despre ei decat despre noi". Este discursul "culturii dominante", un discurs de autojustificare. In primul rand deoarece pentru ei "o cultura care nu intereseaza publicul american este, prin definitie, o cultura slaba". In al doilea rand, deoarece se considera ca "americanii nu pot gresi niciodata. Pentru ei arta se reduce la industria artei".

Daca reactia iritata a majoritatii publicatiilor franceze la acest articol este oarecum de inteles, desi unii dintre ziaristi recunosc o doza de adevar in afirmatiile corespondentului revistei americane, mi-as permite ca si eu, ca roman si vechi iubitor de literatura franceza si americana, deci echidistant, sa imi spun unele pareri in aceasta problema.

Nu trebuia sa vina un american pentru a afla ca s-au dus timpurile unui Sartre sau Camus, ale unui Picasso, Michel Foucault sau Roland Barthes, ale unui Truffaut sau Louis Malle, dar nu inseamna ca, desi exportul creatiei culturale franceze s-ar fi redus, asta echivaleaza cu moartea culturii. Chiar daca nu au ajuns pe piata americana, filme ca cele ale lui Cedric Klapisch (L"™Auberge espagnole) sau Jacques Audiard (De battre, mon coeur s"™est arrete), volume literare precum cele ale Yasminei Reza (L"™Aube le Soir ou la Nuit despre recenta campanie electorala a lui Sarkozy), ale lui Frederic Beigbeder ( Windows on the World, carte inspirata de atentatul asupra lui WTC din New York) sau Jonathan Littel (Les Bienveillantes, carte din care s-au vandut, in numai doi ani, 700.000 exemplare), aduc un aer nou ce captiveaza cititorii. In cultura, nu numai in cea franceza, au loc mutatii si, daca privim cultura americana, la fel s-ar putea spune ca Brad Pitt nu poate sta pe locul ocupat odinioara de Humphrey Bogart, iar Madonna nu este nici pe departe Ella Fitzgerald sau Billy Holiday. Franta nu mai are un Moliere, dar nici Statele Unite nu mai au un Henry James.

Pe de alta parte o cultura nu poate fi judecata doar pe criterii economice. In prezent doi mari arhitecti francezi sunt pe cale sa edifice in Statele Unite lucrari de anvergura: Jean Nouvel - un zgarie-nor in plin Manhattan, iar Christian de Portzamparc - muzeul cinematografiei la Hollywood. Inseamna ca, cel putin in acest domeniu, Franta a si depasit America? Daca muzica pop franceza nu are desfacere in SUA, asta nu semnifica prea mult. De gustibus" In fond, nu cantitatea e esentiala, ci calitatea. Iar daca cele mai bune grupuri de muzica pop franceze canta in limba engleza, asta tine de o cultura mondializata, ce nu mai tine cont de frontiere. Pe scurt, articolul corespondentului revistei americane lasa impresia ca se doreste declasarea unui mic scandal cu ecou european, lucru care se vede si din faptul ca editia americana a revistei nici nu aminteste despre aceasta tema. De altfel de ce i-ar interesa pe americani soarta culturii intr-o tara europeana, cand traducerile dintr-o limba straina reprezinta doar 2,3% din totalul cartilor publicate in Statele Unite?

Franta, foarte bine, dar Romania? Castigarea premiului de la Cannes de filmul lui Mungiu inseamna ca cinematografia romaneasca, in ansamblu, este salvata de la ignoranta totala in Statele Unite? Cate carti de literatura romanesti, din cele aparute in ultimii ani, au fost traduse in limbi de larga circulatie, comparativ cu cele din limba poloneza, ceha sau ungara? Care sunt artistii plastici romani ai ultimilor 18 ani ce sunt pretuiti pe piata artei in tarile vest europene? Sunt doar cateva intrebari cu raspuns cunoscut dinainte. Augustin Buzura intr-un recent articol scrie: "Iesim in lume cu pechinezi pe post de lei si ne miram ca lumea nu ne crede, nu vede lei, ci exact ce sunt acestia - niste biete potai. Si asta, pentru ca tot din familia pechinezilor sunt si cei ce fac selectia".

Am insa impresia ca inainte de a se fauri nume romanesti cu rasunet mondial, ar trebui o mai mare preocupare pentru consolidarea culturii la noi acasa. Cineva spunea ca societatea romaneasca e plina de "oameni recenti", care nu numai nu au cultura, dar nici nu si-o doresc. Iar atat timp cat ratingul, adica locul ocupat de scriitor sau artist in clasamentul recunoasterii publicului, va fi considerat mai important decat cultura, adica decat cantitatea de valoare intelectuala pe care il contine actul cultural, se va consolida in spirite ideea ca se poate sa ai succes si fara pic de cultura. Cu consecintele de lunga durata pe care le vom resimti peste ani de zile...

Scris de Radu Negru