Aurora Liiceanu

Valurile, smintelile, păcatele

Psihologiile românilor

Editura Polirom

Colecţie: Seria de autor „Aurora Liiceanu”

Iubitele şi nevestele de străini

Căsătoriile cu străini au fost, înainte de 1990, o fericită oportunitate de a scăpa de mizeria din ţară. Căsătoria este considerată pretutindeni o instituţie onorabilă şi, de aceea, a avea o fată căsătorită cu un străin şi, evident, plecată în străinătate era un motiv de mândrie pentru orice mamă a cărei aspi­raţie secretă privind soarta viitoare a copilului se vedea realizată. Era în fond o formă de a te des­curca în viaţă. Astăzi, mulţi străini s‑au stabilit la noi pentru că piaţa afacerilor este tentantă, mai ales pentru viitor. Afacerile prosperă pentru mulţi arabi, turci şi chiar chinezi, lucru imposibil de gândit înainte de 1990. Aceste trei categorii de străini se ocupă de afaceri, fără a interveni sau a se amesteca în viaţa politică a ţării. De aceea, multe cupluri căsătorite, în care bărbatul este om de afaceri, pre­feră să trăiască la noi.

Căsătoriile cu arabi erau, se pare, mai puţin frec­vente, majoritatea celor care plecau în străinătate în urma căsătoriei greu realizate – o cerere de căsă­torie cu un străin era rezolvată în trei ani – stabi­lindu‑se în Germania şi Italia. Liberalizarea circulaţiei cetăţenilor români – chiar cu restricţii de viză, în multe cazuri – a făcut ca oamenii să‑şi dorească realizarea unor aspiraţii structurate sub forma unor frustrări îndelungate. Poate de aceea într‑o cerce­tare asupra adolescenţilor din 12 ţări europene şi din SUA, efectuată în 1992, adolescenţii români s‑au plasat pe primul loc în privinţa proiectelor lor de călătorie. Mai uşor de călătorit este însă ori­cum pentru străini şi pentru românii din diaspora care şi‑au păstrat sau reluat cetăţenia română. Arabii şi turcii au găsit România ca o ţară plină de pro­misiuni pentru afaceri de tot felul, iar românii s‑au năpustit în Turcia mai ales pentru uşurinţa depla­sării în termeni de viză şi cheltuieli de transport. Înainte de 1990, au mai existat şi studenţii din ţările arabe şi din Grecia care stabiliseră relaţii publice şi private cu societatea română. După 1990, ei au facilitat venirea prietenilor şi rudelor lor în România.

Deosebirile culturale, de tradiţii, obiceiuri şi men­talităţi dintre români şi arabi/turci sunt mari, ele ali­mentând multe prejudecăţi pe care unii nu au ezitat să le expună public. Un bărbat, ascultând neînţe­legerile dintre o româncă şi soţul ei arab, a decla­rat că el nu este de acord cu asemenea căsătorii sau relaţii:

„Au venit arabii şi femeile noastre umblă cu ei. Pentru bani, pentru cadouri. Ei au bani, dar asta nu înseamnă ca femeile noastre să se ţină cu ei. Sunt străini. Ce, nu găsesc nişte români aici, că doar suntem în România!“.

Întrebat dacă ar accepta relaţiile între italieni şi românce, el a ezitat, admiţând în final că „asta mai merge“. Alţi ascultători au intervenit spunând că arabii au venit cu maşini scumpe şi că „fac afaceri din care le ies bani mulţi şi fetele sigur că trag la ei“. Diferenţele culturale însă, mai devreme sau mai târziu, se fac simţite, mai ales atunci când cei doi – sau măcar unul dintre ei – doresc o legătură ocazională şi când mai apar şi copiii:

„Eu sunt turc şi sunt căsătorit cu o româncă. Anul trecut am fost în Turcia, la Ankara, la familia mea. Părinţii mei sunt foarte bogaţi. Acolo soţia mea s‑a‑mbolnăvit şi am fost la doctor. I s‑a spus că nu face niciodată copii şi au auzit şi părinţii mei, care nu o mai vor. Am mai fost la alţi doctori tot în Turcia şi ne‑au spus la fel. Acum eu am venit aici. Eu o iubesc foarte mult şi ne‑am gândit să înfiem un copil. Amândoi ne‑am gândit la asta. Dar asta nu vor părinţii mei. Ce să faci cu averea, că e nevoie să ai copii ca să ai pentru cine să munceşti. Ce să fac eu, pentru că nu pot pleca în Turcia aşa, mă ceartă din nou părinţii mei. Ei nici nu admit să nu am copii. Eu nu vreau să renunţ la ea şi cum să facem atunci?“.

Desigur că la noi ar exista părinţi destui care să se opună continuării acestei relaţii, dar moda­lităţile de comunicare şi argumentele folosite se referă la acelaşi cod cultural, şansele de rezolvare a stării conflictuale fiind mai mari. Deşi nu e sigur. Totuşi, aşa cum reiese din cazurile de mai jos, copiii rămân tema cea mai dificilă şi mai vulnerabilă la conflicte în căsătoriile dintre arabi şi românce:

„Am 28 de ani şi sunt împreună cu un cetăţean străin, arab, de patru ani şi acum am şi un copil. Părinţii mei nu se bagă, pentru că nici ei nu ştiu ce să facă şi ce să zică. Noi stăm împreună şi nu pot spune că ne lipseşte ceva. El se ocupă de toate. Face afaceri. Eu am vrut să mă căsătoresc, dar am lăsat‑o aşa. Când s‑a născut copilul a spus că o să‑l recunoască, dar nu l‑a recunoscut. Acum pro­blema este următoarea: vine mama lui în vizită aici şi el mi‑a spus că, dacă‑i spun că nu suntem căsătoriţi, mă omoară. Eu trebuie deci să nu‑i spun nimic. Copilul are un an. Mă gândesc că, dacă‑l recunoaşte, poate să mi‑l fure, să plece cu el, pen­tru că are şi el dreptul asupra lui. Am văzut şi‑n filme chestii de‑astea. Eu nu vreau să‑mi părăsesc ţara mea, vreau să rămân aici. Pe de altă parte, poate nici nu vrea şi mă ţine aşa, cât vrea el. De ce să nu‑i spun nimic mamei lui? Nu înţeleg. Şi dacă pleacă ea şi rămâne el, tot poate să spună că nu‑i important să ne căsătorim, ca de fapt până acum. În fond, am de toate. Lucrurile se leagă, adică recunoscutul copilului şi căsătoria. Nu? Ce să fac? Să‑i spun mamei lui sau nu? Să forţez să ne căsătorim şi să recunoască copilul?“.