Editura Polirom vă prezintă un fragment din romanul La Caracas va fi mereu noapte de Karina Sainz Borgo, „Senzaţia literară a anului 2019” (El Confidencial), apărut de curând în colecţia Biblioteca Polirom, seria Actual, traducere din limba spaniolă și note de Alina Cantacuzino.

În Caracas, Venezuela, Adelaida Falcón îşi înmormântează mama – singura familie pe care a avut-o vreodată – şi se teme că, la lăsarea nopţii, hoţii vor jefui mormântul. Nici măcar morţii nu-şi pot afla liniştea aici. Adelaida a copilărit într-o Venezuelă prosperă, care primea imigranţi în căutarea unei vieţi mai bune, locuind împreună cu mama ei într-un apartament modest. Dar acum? În fiecare zi se aşază la coadă la pâine, care se termină invariabil înainte să ajungă la casă. În fiecare noapte îşi astupă ferestrele cu bandă adezivă ca să nu intre gazele lacrimogene împrăştiate de forţele de ordine asupra protestatarilor. Când nişte femei care se dau drept revoluţionare îi ocupă apartamentul, Adelaida se vede nevoită să ia o serie de decizii îngrozitoare pentru a putea supravieţui într-o ţară ce alunecă în anarhie, unde cetăţenii par tot mai învrăjbiţi unii împotriva altora. Dar cât de departe este dispusă să meargă? Romanul Karinei Sainz Borgo este o odă adusă poporului venezuelean şi un memento terifiant al felului în care lumea aşa cum o ştim se poate dezintegra într-o clipă sub ochii noştri.

„O poveste tulburătoare, scrisă cu mare forţă, pe cât de disperată, pe atât de actuală.” (Kirkus Reviews)

„Proza admirabilă a Karinei Sainz Borgo dezminte realitatea brutală a prăbuşirii societăţii civile pe care o dezvăluie în această puternică perspectivă literară asupra Venezuelei sfâşiate de conflicte.” (Booklist)

„O poveste universală… Cu o voce care păstrează un echilibru perfect între răceală şi melancolie, ca a unei jurnaliste care caută şi descoperă realitatea în ficţiune, Karina Sainz Borgo spune o poveste care nu mai este a ei, ci a devenit deja a noastră.” (la Repubblica)

„Vocea unei conştiinţe… Un roman scris într-un stil sobru, concis, direct, de o extraordinară forţă expresivă. Pur şi simplu magistral.” (Fernando Aramburu, El Mundo)

Fragment

Mă dusesem la brutărie pentru a cincea oară în decurs de trei zile, dar brutarul se uita la mine de parcă atunci mă vedea prima dată. Făina nu sosise nici săp­tămâna asta. Lângă mine, două femei cărau sacoșe care depășeau cu mult rația zilnică de foame pentru care stăteam la cozi interminabile ca, până la urmă, să nu mai apucăm nimic. Luaseră pâinea pe care alții, oricât de devreme s‑ar fi trezit sau oricât de mult ar fi așteptat, nu o puteau duce acasă.

Am urcat pe bulevardul Baralt cu gândul la broaștele albe care se lipeau ca niște pietre de plasele de țânțari de la pensiunea Falcón din Ocumare de la Costa. Creaturi care‑mi trezeau amintiri neplăcute și care acum îmi reînviau în minte ca niște sughițuri ale inimii. Semănam cu ele. Femele cu piele urâtă care‑și depuneau ouăle în plină vijelie.

Am ajuns în fața ușii abia târându‑mi picioarele. Am răsucit cheia, dar broasca nu se deschidea. Am împins înainte și înapoi. Am mișcat butucul, am zgâl­ţâit clanța, am forțat. Încuietoarea avea niște zgârieturi. O schimbaseră. Și‑atunci mi‑am adus aminte de saltele, de nopțile de dormit la cort, de motociclete, sicrie, vânătăi, bătăi cu găleți și cozi de mătură. Frica m‑a prins în ghearele ei și mi‑am dat seama că era deja prea târziu. Casa! Singurul lor scop fusese să invadeze unul

câte unul toate apartamentele din bloc. Banda de femei care își făceau veacul în Plaza Miranda era, de fapt, un comando de ocupație. „Fir‑ar să fie!“ Mi‑am pipăit inte­riorul coapsei. Era umed. Am încercat să mă țin să nu mai picure urina și să‑mi păstrez cumpătul.

M‑am lăsat pe vine, atentă la umbre sau pași. Nimic. Nu eram în stare să desluşesc nimic în haloul palid al luminii de la intrare. Cu palmele încă între coapse, am coborât repede până în ușa mare a blocului și am stat la pândă. După un timp a apărut un grup de cinci femei încărcate de sacoșe, mopuri și pachete cu mâncare legate cu sfoară, având imprimat logoul Ministerului Alimentației, o altă invenție prin care Fiii Revoluției dădeau de mâncare în schimbul sprijinului politic.

Femeile au intrat în clădire folosind o cheie dintr‑un mănunchi pe care‑l aveau la ele. Toate purtau uniforma milițiilor civile: un tricou roșu. Părea că le fusese dis­tribuit un lot de tricouri de mărimi mici. Jeanșii strâmți le scoteau în evidență picioarele groase, care se termi­nau cu niște glezne butucănoase și tălpi vârâte în san­dale de plastic. Erau negricioase și cu părul hirsut prins în coc.

M‑am dat puțin înapoi ca să le spionez din spatele unui arbust de Dracena și a unor ferigi uscate, uitate de‑o veşnicie pe holul de la mezaninul blocului. Nu era cine știe ce ascunzătoare, dar undeva tot trebuia să mă ascund. Îmi simțeam obrajii arzând și chiloții reci. Tot mai scăpam urină pe măsură ce disperarea mă cuprindea din ce în ce mai tare. Frica mă rușina și mă dădea de gol.

Grupul de femei nu avea un lider sau, cel puțin, nu aparent. Le‑a trebuit aproape o oră să‑și mute pernele și cutiile până la intrarea în clădire. Unele se crăcăna­seră peste cutiile cu alimente pe care le foloseau pe post de taburete sau de hamace. Nu păreau să se gră­bească, ba chiar dădeau impresia că trag de timp. Unele se holbau la telefoanele mobile din ale căror ecrane tactile ieșea o muzică stridentă, altele flecăreau și se văitau din pricini diverse.

— Roiner, ăla din Barinas, îl cunoști, a plecat la San Cristóbal.

— Cum așa?

— Păi, de ce crezi, fă, proasto? Acolo benzina să vinde mai scump. Din două bidoane dă benzină să scoate cu un bacs dă bere. Și contrabanda îi mai bine, cică. Că‑i mai puțină concurență.

— A naibii javră! Și, noi, nimic, hă?

— Tacă‑ţi fleanca dacă nu vrei să ţi‑o mut din loc că urât mai vorbeşti.

— Și ce i‑au dat să facă împuțitului ăla acolo, pă frontu’ din Negro Primero?

— S‑a terminat cu frontu’ d‑acolo.

— Cum aşa?

— Da’ io de unde să știu?

— Ia vezi, Vendy.

— Wendy, fato, Wendy, nu Vendy.

— Mă rog, cum zici tu… N‑o strigi pe Mareșală?

— Da’ mai așteaptă, femeie. Că ne‑o zice ea când o fi să trebuiască să mutăm tot calabalâcu’…

— Și noi ce căcat facem pân’ atuncea?

— Ce facem ș‑acuma: așteptăm.

Karina Sainz Borgo s-a născut în 1982, la Caracas. Şi-a început cariera de jurnalistă în Venezuela, scriind pentru cotidianul El Nacional. În 2006 a emigrat în Spania, unde a colaborat la ziarul Vozpópuli şi la revista literară Zenda. A publicat volumele de articole Tráfico y Guaire (2008) şi Caracas Hip-Hop (2008). La Caracas va fi mereu noapte (La hija de la española), romanul său de debut, a fost un fenomen editorial, fiind vândut în douăzeci şi şase de ţări. În 2021 Karina Sainz Borgo a publicat romanul El Tercer País.