bookblog.ro

„Zuleiha deschide ochii”: Despre supraviețuire, maternitate și senzualitate într-un „mare roman rusesc” contemporan

Scris de • 6 May 2019 • in categoria

Titlu: Zuleiha deschide ochii
Autor:
Rating:
Editura:
Anul aparitiei: 2018
Traducere:
Numar pagini: 419
ISBN: 978-606-779-269-0
Cumpara cartea

Marele roman rusesc, atât de aproape cititorilor îndrăgostiți de noblețe și compasiune, nu a murit!” – decreta Le Figaro Magazine, pe 29/30 septembrie 2017. Opinia mi-a provocat emoții amestecate. Pe de o parte, speranța de a redescoperi un soi de vrajă aproape uitată, cea a literaturii cu har de răpitoare, de cuvinte meșteșugite într-atât, încât să le transformi, cu ușurință, în imagini. Pe de alta, dezamăgire, tocmai fiindcă, de la o vârstă, am evitat cu obstinație acest „mare roman rusesc”, îndreptându-mi mai degrabă atenția spre scrierile rusești contemporane și spre genurile alternative, la care nu te gândești imediat când spui „literatură rusă”. Am preferat să citesc un Pelevin sau o Donțova, ferindu-mă de clasicii care mi se păreau lipsiți de ecou.

Zuleiha deschide ochii”, romanul de debut al lui Guzel Iahina, este însă nu doar o scânteie de acel har rătăcit, ci o lumină care străpunge timpul ca un far. După ce l-am evitat câteva luni, pentru a mă detașa de hype-ul care i-a însoțit lansarea în România, și l-am tratat cu precauție și fără mari așteptări, a reușit să îmi redea gustul copilăriei, să mă transpună într-un chip în care, într-adevăr, doar unii dintre acei „mari clasici ai literaturii ruse” au reușit.

„Curenții de aer înghețat îi biciuiesc tălpile goale prin crăpăturile din podea. Dar nu e îngrozitor.

Îngrozitor e de partea cealaltă a ușii.

Ubîrlî karciîk – Strigoaica. Așa o numește Zuleiha în sinea ei. Slavă Celui Atotputernic, soacra nu trăiește în aceeași izbă cu ei. Casa lui Murtaza e mare, cu două izbe legate prin tinda comună.” Cam așa își duce viața Zuleiha, o tânără tătăroaică dintr-un sat izolat la o margine de fostă Uniune Sovietică, unde nu cunoaște teamă mai mare decât cea de soacră și în care, deși pare, prin purtare și gânduri, o copilă, a îngropat deja patru fete, ale căror nume rimate și ritmate le rostește în fiecare zi, într-un pomelnic mut.

Aici voi deschide o paranteză spre a atrage atenția pasionaților de culturi și limbi „exotice”: cartea va fi pe gustul lor! Propriile mele referințe pentru izbe și credințele din taiga fusese, până acum, un volum din copilărie, pe care îl mai puteți găsi, cu noroc, doar în anticariate.

Traiul acesta, despre care Zuleiha nu-și poate da cu părerea, nu doar fiindcă nu iese din vorba bărbatului mult mai în vârstă, ci și pentru că nu cunoaște comparație și trăiește doar în baza sfaturilor date de mama ei, este zdruncinat de sosirea hoardelor roșii, însărcinate cu deschiaburirea. Într-o vâltoare de evenimente, soțul Zuleihăi este ucis, iar ea se trezește transportată cu forța către unul dintre sutele și miile de trenuri care au brăzdat, în acea perioadă, Uniunea Sovietică: trenurile pline cu deportați în Siberia.

În scenă intră Ivan Ignatov, care „(...) habar nu avea cum se poate să iubești o femeie. Poți să iubești numai lucruri mărețe: Revoluția, Partidul, Patria. Dar femeia? Cum să exprimi cu același cuvânt ce simți față de două lucruri atât de diferite – să pui pe același taler al balanței o femeie oarecare și Revoluția?”. Însărcinat cu supravegherea și escortarea unui transport de deportați spre destinația din Siberia, ofițerul ajunge să se implice mai mult decât i-ar fi fost voia sau chiar priceperea în soarta oamenilor pentru care ajunge să se simtă răspunzător. Dacă vreți, acest Ignatov seamănă cel mai bine tipologiilor create de „marele roman rusesc”; este un anti-erou care se zbate să nu se autodepășească și să revină cât mai repede în orașul în care se poate preocupa numai de lucruri simple, de ritualuri cotidiene. Dar nu reușește, ci salvează zile și vieți, iar și iar.

În ciuda co-existenței celor doi protagoniști atât de diferiți, și totuși funcționând, fiecare, pe baza unui cod de valori care îi face să tindă către țeluri asemănătoare, peisajul viu și crud zugrăvit de Guzel Iahina este completat de multe alte personaje, fiecare dintre ele căpătând un rost. „Împreună cu leningrădenii – douăzeci și nouă de oameni. Ruși, tătari, doi ciuvași, trei mordvini, o mari, un hohol, o gruzină și neamțul cu mințile rătăcite și cu nume pretențios (...)”. Lista mi-a amintit de romanele lui Jules Verne, cele care m-au crescut. Și ele s-au înscris, cumva, printre clasicii literaturii, cu toate că valoarea le este mult mai puțin recunoscută. Și ele sunt despre supraviețuire, iar de la jumătatea cărții, din clipa în care cei 29 menționați trebuie să-și facă împreună un rost, supraviețuirea devine un țel comun, un țel pentru care oameni atât de diferiți trebuie să lupte după pricepere și posibilități, întocmai ca în „Insula misterioasă” sau în „Copiii căpitanului Grant”.

O nouă paranteză culturală: voi ați recunoscut numele etniilor? Fără a căuta temeinic, eu una, nu. Cu excepția „hoholului” – din câte știu, un apelativ semi-ironic pentru „ucrainean” – și al „gruzinei”, locuitoare a Georgiei actuale, mă rod degetele să aflu mai multe despre ciuvașii, mordvinii și mari-i dintre pagini, mai ales că știu și ce obiceiuri, datini și priceperi au dovedit pe măsură ce mica lor colonie creștea și se extindea.

Nu aș dori să indic nicio direcție clară despre rezultatul acestei lupte pentru supraviețuire, spre a nu strica plăcerea celor care încă nu au avut ocazia de a citi romanul. Tocmai de aceea, mă mai opresc doar asupra limbajului folosit, și profit pentru a o felicita pe Luana Schidu, o traducătoare de la care noi toți din această breaslă avem ce învăța! Luana a reușit să redea atât de bine absolut orice context, încât nu mi-am putut desprinde nici degetele și nici ochii de pagini. Iată doar un crâmpei din multe descrieri ale maternității, cred eu printre cele mai vii întâlnite până acum: „Pielea îi era de un purpuriu-aprins, cu vinișoare albastre, încrețită, moale la atingere, ca o petală de floare, acoperită din loc în loc cu firișoare de păr lungi și subțiri, aproape invizibile. Era cel mai frumos copil dintre toți cei pe care-i născuse până atunci. Și încă trăia.”

Supraviețuire, superstiție, spirit de sacrificiu – toate acestea sunt atribute care o construiesc și o reconstruiesc pe Zuleiha. Nu mă pot însă abține să nu pomenesc și senzualitatea, pe care o descoperă târziu în viață și care, la fel ca maternitatea, beneficiază de unele dintre cele mai puternice reprezentări pe care le-am citit. „Și se ducea: urca încet cărarea, deschidea ușa grea, respira adânc și plonja în mierea densă, vâscoasă. Simțea cu ea însăși se transformă toată în miere: mâinile, care puneau ceaunul pe masă, parcă i se prelingeau de-a lungul corpului, picioarele, care pășeau pe podea, parcă se lipeau de ea (...).”

Guzel Iahina a refuzat să scrie scenariul bazat pe propria ei carte de debut, argumentându-și opțiunea prin preferința de a depăși „momentul Zuleiha” și a trece mai departe, spre explorarea altor teme și scrierea altor cărți. Impresia ei a fost că, după timpul îndelungat petrecut în compania Zuleihăi, i-ar fi fost aproape imposibil să mai scrie despre altc(in)eva, dacă nu forța această desprindere. A doua carte publicată de ea se numește „Copiii Volgăi” și are ca protagonist un etnic german, profesor într-una dintre coloniile de pe malul fluviului.

  • Plusuri

    Ajutată sau nu de studiile de scenaristică și de trecutul său din marketing și publicitate, Guzel Iahina reușește atât descrieri, cât și portrete de o palpabilitate aproape dureroasă. Rar întâlnești o carte care să te captiveze într-atât, indiferent dacă povestește un episod din saga interminabilă a drumului spre colonia deportaților sau un moment dramatic, în care viața personajului preferat atârnă de un glonț.

  • Minusuri

    Aștept cu maxim interes o continuare, pe care (poate) că autoarea va dori să o scrie, peste vreo zece ani. Sau nu.

  • Recomandari

    Am certitudinea că romanul poate fi citit fără nazuri de oricine – femeie, bărbat, mai tânăr, mai în vârstă, preocupat(ă) sau nu de vremurile înfățișate, de ororile regimurilor totalitare, de feminism și reprezentările sale în literatură. Nu aș numi-o „carte de weekend”, însă eu am luat-o cu mine într-un city break și nu m-a dezamăgit; doar că am ratat câteva obiective fiindcă îmi era greu să o las din mână :).

Categorie: | Autor: | Editura:



Citeste cele 4 COMENTARII si spune-ti parerea!

  1. Carmen Ciobanu spune:

    O carte incredibil de trista, o pagina de istorie, o mostra de curaj, determninare, daruire, iubire M am indragostit de literatura rusa contemporana . Am citit si tot ce a aparut la noi de Ulitkaia. O sa caut si ce a mai scris Iahina . Recomand

    raspunde

  2. Zina spune:

    Înțeleg perfect ce înseamnă pasiunea trezită de o carte. Mi s-a întâmplat și mie, nu o dată. De aceea, voi căuta cartea și o voi citi.

    raspunde

  3. Rădulescu Cătălina spune:

    Aceasta carte este o lectie de viata, puterea personajului feminin de a o lua de la capat, in conditiile cele mai grele, de a nu iti pierde speranta si de a iubi! Curajul, harnicia si devotamentul sunt doar cateva trasaturi de caracter ale Zuleihei! O lectura de nota zece!

    raspunde

  4. Luana Schidu spune:

    Mulțumesc, Iulia!

    raspunde

Lasa un comentariu

Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

Citeste si

Copyright ©2011 Bookblog.ro