Un roman-cronolit
Scris de Elena Potocean • 12 July 2012 • in categoria SF/Fantasy
Autor: Robert Charles Wilson
Rating:
Editura: Trei
Anul aparitiei: 2012
Traducere: Mihai Dan Pavelescu
Numar pagini: 386
ISBN: 978-973-707-652-6
”Apărând cu motocicleta lui Daimler veche pe nisipul bătătorit al plajei de dinapoia pavilionului de dans Haat Thai, Hitch Paley a fost cel care m-a invitat să fiu martor la sfârşitul unei epoci. Epoca mea şi a lumii. Dar nu-l învinuiesc pe Hitch. Nu există coincidenţe. Ştiu asta acum.”
Cronoliţii nu e tocmai o carte SF tipică. Să nu vă aşteptaţi la o lume hypermodernizată, cu tot felul de tehnologii care mai de care sofisticate, nave spaţiale sau extratereştrii, chiar dacă aventura începe în 2021 şi se întinde pe mai mulţi ani. Invazia de această dată este una mai specială, Pământul fiind asediat de ceva la care nu v-aţi fi aşteptat, de viitor, sub forma unui monument monolitic care aterizează în Thailanda şi prevesteşte victoria ce va fi obţinută peste 20 de ani, a unui lider militar numit Kuin.
Personajul central, Scott Warden, nu este nici pe departe un erou, lider sau măcar un răzvrătit. Autorul nu-l plasează nici în centrul evenimentelor, dar nici prea departe de ele. Ci exact acolo unde este nevoie pentru a fi îndreptată o săgeată în direcţia sa. În ciuda fascinaţiei pe care o simte faţă de Cronoliţi, ca orice alt om, sau poate pentru că el a fost de faţă la aterizarea unora, nu-i prea interesat să le dezlege misterul. Intră în joc mai mult forţat de împrejurări, dar tot ce-l interesează în aceste vremuri postapocaliptice este să fie aproape de cei pe care îi iubeşte.
”Nu doar viitorul se adresează prezentului, ci există şi vălurele, vârtejuri, curenţi. Viitorul transformă trecutul, care la rândul lui transformă viitorul.”. Oamenii obişnuiţi sunt bântuiţi numai de trecut, Scott însă, este prins în bătălia dintre viitor, prezent şi trecut, iar asta îi ofera unicitate.
Ce sunt Cronoliţii? O explică foarte bine chiar numele lor: cronos, adică timp şi lithos, însemnând piatră; ”la urma urmelor , nu chiar asta era esenţa?
Timpul solidificat ca piatră. O zonă de determinare absolută, înconjurată de o spumă de efemeritate (vieţile omeneşti de pildă) care s-a deformat pentru a i se potrivi contururilor. Nu pot să nu mă opresc întrebându-mă, oare în ce măsură ne deformăm noi oamenii pentru a ne modela după conturul care ni se impune, dar mai ales câţi suntem conştienţi de asta?
Cronoliţii este un roman încrustat cu semne şi coincidenţe. Întâlnirea lui Scotty cu Sue Chopra a fost un semn, la fel ca vederea femeii în vagonul de navetişti. Dar cum se întâmplă adesea, semnele au un înţeles impenetrabil. Sunt profeţii într-un limbaj aproape indescifrabil, un ”semnal îngropat în zgomot”.
Acest roman aproape că stă sub semnul unei scene din Un colind de Crăciun, de Charles Dickens, aceea când Scrooge ajunge în viitor şi-şi vede propria înmormântare. Şi-i spune fantomei: ”sunt acestea umbrele celor ce vor fi sau umbrele celor ce doar ar putea fi?”
Autorului, lui Robert Charles Wilson, i s-a reproşat că prea sare de la prezent la trecut şi totuşi, eu cred că e justificabil că doar ”la urma urmelor, istoria nu este liniară, ci trece prin strâmtori şi meandre şi mlaştini şi golfuri (şi curenţi submarini perfizi şi vârtejuri ascunse). Şi chiar o amintire este un fel de istorie.”
”Timpul în sine este un fel de amplificator. Fenomenul se numeşte dependenţă senzitivă. Un eveniment mare este frecvent un eveniment mic amplificat în timp. Aşteptările noastre modelează viitorul şi aceia dintre noi care erau expuşi turbulenţelor tau extreme îl puteau influenţa într-o măsură mai mare decât majoritatea.”. E un roman care, lăsând deoparte latura SF, numeroasele teorii de fizică cuantică pe care majoritatea dintre noi nu le cunosc, te face să te gândeşti serios, să te întrebi dacă nu cumva există o cale mai simplă, la o scară redusă, de a pune în practică toate aceste teorii. Oare n-am putea şi noi crea cumva o bulă de feedback prin care să ne asingurăm victoriile cu mulţi ani înainte ca acestea să apară, la fel cum a făcut Kuin? Sentimentul anticipaţiei e unul atât de puternic şi de modelator al realităţii încât, eu una, nu am îndoieli că e posibil.
Romanul nu este departe de a fi o meditaţie sfâşietoare asupra efectelor pe care le are trecerea timpului: ”Vârsta are propria ei uzură. Noi suntem găleţi pentru durere, aşa cred, şi în cele din urmă ne umplem ochi”, asupra ideii de prizonieri ai săi:”Nu poţi opri timpul. Sue mă învăţase asta (şi Ashlee, în felul ei). Te poţi abandona timpului. Sau poţi fi luat prizonier de el.”. Viaţa pare uneori nimic mai mult decât o repetiţie, un cerc în care ne învârtim, fără să ne dăm seama. ”N-ai uneori impresia că viaţa ta n-a fost altceva decât o repetiţie la scară mare pentru un eveniment critic?”
Romanul e un cronolit în sine. Un edificiu din viitor, aterizat în prezent şi care ridică numeroase întrebări. Pe unii îi fascinează, pe alţii îi înspăimântă. Finalul e deschis şi, oricât ne-am dori, anumite lucruri nu ne sunt clarificate. A existat oare un Kuin unic? Un om Kuin? Există un singur detaliu în ultimele pagini care ar putea servi drept răspuns. Şi totuşi nu cu certitudine. În fond, totul poate fi nimic mai mult decât o simplă coincidenţă autentică.
-
Plusuri
Limbajul accesibil, felul în care latura SF cade în plan secund, scoţând în evidenţă drama personală a personajului
-
Minusuri
Finalul care te lasă cu prea multe neclarităţi
-
Recomandari
În primul rând pasionaţilor de SF, dar şi celorlalţi mai reticenţi, acesta nefiind un roman SF tipic