Titlu: America mea
Autor: Julien Green
Rating:
Editura: Art
Anul aparitiei: 2012
Traducere: Luminiţa Brăileanu
Numar pagini: 142
ISBN: 978-973-124-763-2

Julien Green, american născut la Paris, adună în romanul „America Mea” o serie de întâmplări, asemeni unor instantanee. Privită ca un întreg, colecția de experiențe adunate în cei trei ani petrecuți în America seamănă mai degrabă cu un colaj în care ochii îți fug de la un element la altul fără a absorbi de fapt toate detaliile.

De la călătoriile cu trenul și fotoliile rotative la Savannah dulce și sălbatică, stăpânită de copacii care nu au rol de înfrumusețare a arhitecturii ca la Paris, ci sunt ca niște uriași buni care „își clatină părintește ramurile monstruoase pe deasupra capului” la universitatea din Virginia și camera și mormântul lui Edgar Alan Poe, la Batimore și aurora boreală cu cerul său apocaliptic.

Dar cartea lui Green nu reprezintă un simplu traseu al unor elemente ușor reconoscibile care aparțin americanilor. Ea oferă totodată un crâmpei din gândirea yankeilor aflați în prag de război.

„Hitler joacă prost șah. De obicei, are deschideri strălucite. Își așează corect piesele când vrea să pună mâna pe Autria și Cehoslovacia, dar partida actuală e prost aranjată. Are idei confuze în privința Rusiei, iar Polonia este una dintre acele piese ușuare și periculoase care îi derutează pe începători. Să-l vedem ce face când se va-ngroșa gluma...”

Reflectă asupra Lumii Vechi și Lumii Noi ca la o suprapunere peste trecut și viitor, bătrânul care nu uită și copilul care nu privește în trecut. Autorul creionează americanii și prin intermediul interacțiunilor sociale și-ii plasează la cinema, în anii ’30 lăsându-se în voia amintirilor și a starurilor care apăreau pe ecran. Apoi e Biserica cu ritualurile sale și cu familiaritatea dintre preot și enoriașii ce sunt adesea dojeniți ca de un tată protector. Iar în cele din urmă vorbește despre soldații din America afirmând că „cel mai bun mod de a cunoaște un popor este să fii soldat”.

Emblematice pentru roman sunt două capitole – cel despre Gertrude Stein și cel despre New York, orașul care nu doarme niciodată. Gertrude prin frumusețea și noblețea chipului, cu o mare forță sprirituală și ochii mari și adânci, care rețineau atenția prin forța lor sfredelitoare devine un personaj memorabil ce contrastează puternic cu simplitatea verilor sau prietenilor prezentați anterior și care îl eclipsează și pe venerabilul Poe; în timp ce New York-ul „capul de pod” al Americii, o rază strălucitoare care prin raportarea la Orașul Luminilor, Parisul, pare să strălucească și mai tare cu „fluviul de foc care este Broadway, pe lângă zgârie-norii care-și flutură colierele de diamante pentru a pune în umbră scânteierea stelelor”.

Julien Green își însușește țara adoptivă și o zugrăvește subiectiv prin ochii parizianului rafinat care nu poate aprecia noul la adevărata sa valoare fără raportarea la patina timpului care și-a lăsat amprenta pe bătrânul continent.

Ca cititor nu rămâi cu o imagine foarte coerentă în minte sau cu una unitară, dar crâmpeiele disparate sunt de o claritate tăioasă și memorabilă.

• Plusuri

  Frumusețea descrierilor și modul în care autorul construiește imaginea orașelor printr-o abundență de figuri de stil foarte sugestive și expresive: „Într-un stejar bătrân care îmi ascundea soarele, lumina era prinsă ca o flacără prizonieră într-o lanternă.”

• Minusuri

  Stilul liniar al povestirilor, lipsite de orice urmă de intrigă sau suspans ajung să plictisească cititorul.

• Recomandari

  Celor care doresc să vadă o Americă altfel ilustrată, cu detalii care sunt mai mult sau mai puțin importante, mai clare sau mai difuze, fără poleiala și strălucirea opulentă tipică „Pământului tuturor posibilităților”.