Titlu: Un om care doarme
Autor: Georges Perec
Rating:
Editura: Paralela 45
Anul aparitiei: 2004
Traducere: Nicolae Baltă
Numar pagini: 126
ISBN: 973-697-138-4

Un om care doarme a fost scrisă înainte ca Georges Perec să adere la mişcarea Oulipo (Ouvroir de Litterature Potentielle), mai precis la partea ei analitică, adică înainte să experimenteze scrisul prin constrîngere, înainte să îşi impună limite formale în text. Totuşi, romanul (sau povestirea) Un om care doarme nu face nici un pas în afara schemei stabilite şi anunţate încă din titlu. E povestea unui om care îşi impune să doarmă. Şi e trucată.

Spun că e trucată, fiindcă e fixată acerb pe detalii, pe detaliile Parisului, pe fleacurile făcute de vecinul bătrîn, pe sertarele lui, pe un ciob de oglindă, pe o stradă. Observaţi, nimic despre personaj. Nici un personaj de carne şi hîrtie, vizibil, citibil. E mai mult vorba de bocetul din mintea lui, de nevoia de a-l opri, pe toate căile posibile: trăitul automat, fixaţii pe obiecte, aşteptarea somnului. Mă gîndesc chiar că personajul (fiindcă nu are nume, deci însuşi nu e fixat) doreşte să simtă, să trăiască vorba aceea măreaţă - libertate. De aceea, creează o schemă absurdă după care caută această libertate, schemă mai absurdă chiar decît cea acceptată social.

Scrierea este denotativă pînă la un punct, îl prevede pe Georges Perec cel analitic, explică, ajunge să fie o reţea de detalii autosuficiente, clare şi inutile. Îi lipseşte "atmosfera", ceea ce vrea să spună că nu deviază de la ideea de "inacţiune". Drumurile şi faptele zilnice ale tînărului care a decis să renunţe exclud simbolurile, conotaţiile, referinţele. Acest lucru se întîmplă voit şi aparent, din două motive.

Primul este apariţia unei chei: jocul de cărţi. Personajul are o perioadă în care face pasienţe, se holbează la desenele cărţilor de joc, le mişcă după întîmplare. Ori tocmai întîmplarea e cea care trebuie exclusă din viaţa lui, ca fiindu-i străină. Paradoxul e că orice întîmplare, atunci cînd e văzută ca atac, nu mai este deloc întîmplare. Personajul însuşi se vrea a fi străin, umbră pe străzile Parisului, şobolan de care să nu se îngrijească nimeni. În demersul lui spre libertate şi înstrăinare, ceva rămîne în urmă, ceva nu se potriveşte, aşa cum în timpul pasienţelor ceva îl opreşte să completeze toate şirurile.

Al doilea are o legătură cu "plagiares par anticipation" din aceeaşi literatură potenţială analitică. Uneori se numesc referinţe livreşti, iar aici aceste referinţe sunt îngropate sub tonul absurd-năuc de eliberat-pe-jumătate. Prima e uşor de observat, fiindcă moto-ul e un fragment din Kafka. Undeva pe la mijlocul povestirii apare o scenă similară apropierii de oglindă din Greaţa lui Sartre. Spre deosebire de Străinul lui Camus, personajul are un plan să se înstrăineze. Şi săgeţile pot continua prin Doctor Faustus, mitul lui Sisif, Procesul"Asta nu înseamnă că romanul e o "cusătură citaţională", cum afirmă Marie-Pascale Huglo, că e undeva între palimpsest şi ecou. Faptul că unele părţi aparţin oniricului nu îl face să fie un roman petrecut în vis şi plimbările de zi sau de noapte, amănunţite, pe străzi sau pe cheiurile Senei nu îl fac să fie un ghid de călătorie.

Altfel, Un om care doarme e un roman scurt, aerisit, care anticipează literatura potenţială, îi foloseşte obiectele înainte ca ele să apară teoretic. Ce i se întîmplă cititorului cu această carte? Îi pare că ar putea să renunţe la constrîngeri actuale, sociale, profesionale, familiale pentru unele fanteziste, dar personale, de tipul "azi mănînc dulceaţă cu pîine şi mă plimb pe partea stîngă a străzii". După ce închide cartea, îşi revine: la urma urmei, s-ar plictisi să fie singur şi iar singur.