Titlu: Părul Venerei
Autor: Mihail Şişkin
Rating:
Editura: Curtea Veche Publishing
Anul aparitiei: 2013
Traducere: Antoaneta Olteanu
Numar pagini: 512
ISBN: 978-606-588-630-8

„…o să-ți arăt lucrul cel mai important, uite aici, unde peretele lateral și cel din spate sunt din cărămidă, iar mai apoi – o stâncă din calcar roz, pe ea sunt capitelurile coloanelor, fragmente de frize cu delfini, și toate acestea sunt acoperite de mușchi și sunt concrescute cu Dumnezeu, vezi, ușor, ondulat. La noi e o plantă de apartament, altfel nu rezistă, fără căldură omenească, dar aici e o buruiană. Așa că o limbă moartă desemnează ceva viu – Adiantum capillus veneris. O iarbă frumoasă din genul adiantum. Părul Venerei. Zeul Vieții. Abia se mișcă în bătaia vântului. Parcă dă din cap, da, da, așa e: acesta este templul meu, pământul meu, vântul meu, viața mea. Iarba ierburilor. Am crescut aici înainte de orașul vostru etern și o să cresc și după ce va fi dispărut.”

Cred că pentru cărți precum Părul Venerei ar trebui inventat un cuvânt nou. Pentru că cele deja existente – capodoperă, bijuterie – nu sunt suficiente pentru ea. În puține dintre cărțile pe care le-am citit vreodată am întâlnit ceea ce oferă aici Șișkin: o multitudine de romane, de povestiri. Dacă mi se permite, aș vrea să fac o comparație cu muzica, respectiv cu anumite cântece. Părul Venerei este precum Bohemian Rhapsody sau The Golden Boy interpretate de Freddy Mercury împreună cu Montserrat Cabale. Ele încep liniștit, pe o anumită temă muzicală, pentru ca destul de rapid ritmul să se schimbe, tema să se metamorfozeze, și ceea ce părea un slow, un blues, să devină un cor dement, cu un ritm drăcesc. Așa e și Părul Venerei.

Mihail Șișkin oferă în această carte mai multe fire epice. Pe de o parte, el este Tălmaciul personaj ușor autobiografic, care relatează poveștile pe care le-a cules ca traducător pentru biroul de imigrări din Elveția. Aceste povești – care adevărate, care inventate, parțial sau total – pe care mai târziu le-a adunat, nu în varianta brută, ci mult cosmetizate, într-un soi de compendiu, aduc în prim plan personaje bizare, emigranți care ar face orice pentru a fi acceptați de către elvețieni cu statutul oficial de emigranți: femei care poartă după ele copii mutilați, copii ai căror părinți și frați au fost executați cu cruzime de către milițiile revoluționare din țările în care s-au născut, foști deținuți politici obligați să-și săvârșească pedeapsa laolaltă cu deținuții de drept comun și mulți, mulți alții. Întreaga procedură de intervievare a acestor persoane a devenit cumva standardizată. Este dezumanizată, uniformizată, are loc potrivit unor formule precise, dinainte stabilite. „Și ce noutăți ar putea fi în slujba de tălmaci? Totul merge în albia lui. Totul respectă forma stabilită în sfere superioare. Fiecare întrebare după modelul stabilit, fiecare răspuns, la fel.”

Toate poveștile astea însă, au încetat de mult să impresioneze pe cineva. Multe s-au dovedit minciuni, mulți dintre refugiați nefiind altceva decât tâlhari, delicvenți sau pur și si simplu fugari, care s-au săturat de sărăcia din țara lor și vor să încerce și alte țări, dintre cele civilizate din Occident. „Și nu uitați că în poveștile voastre care îngheață sângele nu mai crede nimeni de mult, doar viața mai e făcută și din iubire și frumusețe…”. De fapt spre asta tinde Șișkin, spre această frumusețe, spre iubire, spre minunea de a trăi, noțiuni care au ajuns să fie considerate derizorii în marea luptă pentru supraviețuire, indiferent de nivelul de trai pe care îl are cel ce se luptă. „În cartea aceasta, ca în viață, sunt foarte multe lucruri crude. Dar romanul nu este despre cruzime, ci despre depășirea cruzimii. Este un roman despre iubire”, spune autorul despre romanul său.

Interviurile din carte, în pofida standardizării lor, sunt incredibil de vii, de non-standard. Autorul folosește un limbaj care se împotrivește viral limbajului de lemn pe care l-au adoptat nu doar instituțiile – lucru, să spunem, de înțeles – ci chiar și scriitorii. Și într-adevăr, de fiecare dată când este întrebat de ce își scrie cărțile în rusă, Șișkin răspunde că rusa este singura limbă care-i permite să greșească, pentru că este limba care îi este cea mai familiară. Orice altă limbă trebuie respectată ad literam, în ea nu se poate greși, pentru că este știință exactă. Dar el, în rusă, poate. Evident, greșelile la care se referă nu sunt gramaticale… ele sunt tocmai acele de-standardizări ale standardului. Iubirea exprimată prin ură, prin cruzime, prin tortură, viața exprimată prin moarte și fericirea prin nefericire. Tălmaciul este observatorul perfect, aproape fără opinii, la începutul cărții, chiar în primele pagini. Apoi însă, opiniile lui primează, ele modelează realitatea. Tălmaciul este, în unele locuri, cel care introduce elemente care completează portretul emigrantului rus, cecen, leton, oroc, tungus etc.

Dar pentru că toate aceste povești nasc alte povești, nasc vieți, de fapt, alte fire epice sunt introduse treptat. Dialogul pe care Tălmaciul îl are cu fiul său, care se pretinde a fi Nabucodonosaurus, rege al țării sale, a cărei hartă a desenat-o într-o zi și i-a trimis-o tatălui, se transformă în curând într-o confesie autobiografică, în care rolurile pe care și le-a asumat – cel de tălmaci, cel de tată, cel de succesor al lui Tristan în relația cu o Isoldă care suferă după eroul ei pierdut – sunt din ce în ce mai greu de jucat. Acest fir epic conduce în mod direct la un altul: viața unei cântărețe rusoaice „cândva cunoscută, interpretă de romanțe”, Bella Dmitrevna. Pe când era doar un profesor, tălmaciul primește toate jurnalele acesteia pentru a se documenta în scrierea biografiei ei. În cea mai mare parte a ei, cartea este împărțită între jurnalele Bellei și un interviu generalizat, în care emigrantul distilează pe ne-simțite poveștile tuturor emigranților, iar tălmaciul își depășește cu mult sfera, intervenind activ și chiar influențând povestea.

Romanul a avut noroc de o traducere excelentă. Antoaneta Olteanu ne oferă o variantă a Părului Venerei care clar ar fi putut fi scrisă chiar așa de către Mihail Șișkin, dacă ar fi scris-o în română. Este foarte plăcut să o citești. Îmi amintesc de mai multe cărți traduse din rusă care m-au făcut să le abandonez după primele 50 de pagini în așteptarea unor traduceri mai bune. Nu e cazul carții de față. Într-un interviu, Șișkin spunea că de fiecare dată când se apucă de scris, scrie cu frică. Se teme pentru tălmaci. Cum va putea el să traducă „greșelile” pe care le face el în rusă? Ei bine, Antoaneta Olteanu a dovedit că pentru ea provocarea nu este prea mare.

• Plusuri

  Părul Venerei este mai multe cărți într-o singură carte. Și nu în sensul în care Palahniuk a scris Bântuiții, acel frame story, în care poveștile nu au nicio legătură una cu alta, ci în sensul că firele epice sunt nu doar împletite, ci izvorăsc una din alta, titlul romanului fiind, de altfel, sugestiv: dintr-o singură rădăcină – tălmaciul – se nasc mai multe fire epice, fiecare fiind legat de celelalte în mod surprinzător.

• Minusuri

  Nu cred că se poate face o recenzie corectă Părului Venerei. Prea puțin spațiu. Prea multe de spus. Prea multe citate îmi vin în minte. Și am prea puține cuvinte ca să exprim toate senzațiile pe care mi le-a oferit cartea. Minusurile privesc de fapt recenzia mea.

• Recomandari

  În primul rând recomand să fie abordată cu răbdare, pentru că nu este o carte care poate fi citită fugitiv. Trebuie digerată, trebuie înțeleasă în contextul corect. Nu este cea mai ușoară lectură – în general literatura rusă nu este – și de aceea trebuie avută în vedere o atmosferă propice concentrării. Cartea este pentru toată lumea – deși o oarecare restricție cu privire la vârstă ar trebui menționată, undeva peste 15, 16 ani – dar o recomand în special iubitorilor de literatură rusă. Șișkin este, cred, deja, un clasic. Nu avem cum să greșim punându-l alături de corifeii literaturii ruse, asta chiar dacă ar fi – Doamne ferește – să nu mai scrie nimic de-acum înainte.