Titlu: Trenul de Erlingen sau Metamorfoza lui Dumnezeu
Autor: Boualem Sansal
Rating:
Editura: Humanitas Fiction
Anul aparitiei: 2020
Traducere: Mădălina Ghiu
Numar pagini: 256
ISBN: 978-606-779-708-4

„Slujitorii Universali”, o amenințare cumplită și nevăzută, despre care nimeni nu știe nimic, pe care nimeni nu i-a văzut la chip, cu care nimeni nu s-a întâlnit ca să le ia măsura sau să vadă dacă sunt oribili, bipezi sau au o sută de ochi pe trupuri, ori dacă au de fapt trupuri, acest inamic nevăzut ține sub teroare un mic sătuc german pe nume Erlingen, unde pare că s-au retras bătrânii nobili germani pentru a-și trăi în liniște și pace zilele care le-au mai rămas la dispoziție. De ce nu pleacă toți de-acolo? s-ar putea întreba cineva, și pe bună dreptate. Păi, pentru că un viscol îngrozitor s-a năpustit din senin asupra zonei și nimeni nu poate părăsi satul, și nimeni nu poate veni în sat pentru a-i salva pe bogătașii aciuați acolo. Atunci de ce nu intervin autoritățile? ar putea fi următoarea întrebare logică.

Intervin, numai că foarte târziu și sunt aproape complet neputincioase, ca mai toate autoritățile de pretutindeni. Intervin, numai că foarte târziu și insuficient de bine organizate: trimit un tren în care încap, înghesuindu-se, vreo 5-600 de persoane, iar numai satul Erlingen numără 6000 de locuitori. Și cum să încăpem cu toții în tren? se întreabă, în mod logic, locuitorii sătucului împresurat de inamici invizibili. Ce, suntem animale bune de dus la tăiat? Sau, mai rău, cugetă autorul în fundal, ce, suntem ca pe vremea războiului, să fim duși în vreun lagăr de exterminare?

Povestea aceasta, o distopie virulentă la adresa neputinței autorităților în fața unui inamic care s-a strecurat insidios în rândul oamenilor, profitând de apatia lor legendară și de indiferența (combinată cu incompetența crasă, ridicată la rang de artă) și neputința celor desemnați să țină frâiele comunității, pare o descriere lucidă și extrem de acidă a unor evenimente petrecute aievea. Descrierea o face Ute von Ebert, moștenitoarea cea din urmă a unui enorm imperiu clădit pe sânge și cadavre, acum cinstit și imaculat, în corespondența cu fiica ei, Hannah, plecată la Londra, un pic mai departe de problemele cu care bătrânul continent se confruntă de ceva vreme încoace, de parcă insula de pe celălalt mal al Canalului Mânecii ar fi străină de invadatori bruneți cu bărbi stufoase și pe sub ale căror veșminte încăpătoare nu știi niciodată ce primejdii se pot ascunde.

Dar stați, că există de fapt și o metapoveste, că nu e totul chiar așa, că de fapt autorul nu descrie scenariul unui film SF cu extratereștri care iau trupurile oamenilor în stăpânire fără să bage nimeni de seamă! Nu, de fapt atentatorii există, e drept, islamismul, fanatismul și indiferența crasă, cea care naște de fapt monștrii cei mai oribili, sunt și ele la ordinea zilei, și tocmai de la aceste lucruri pleacă de fapt adevărata poveste. Tocmai ce au avut loc atentatele de la Paris, de la teatrul Bataclan și Stade de France, soldate cu peste o sută de morți și mult mai mulți răniți. Iar o bătrână nevinovată este împinsă de pe peronul unei stații de metrou tocmai pe șine de către niște tineri bărboși puși pe harță și cu mine fanatice pe chipuri.

Căzătura o lăsă pe bătrâna doamnă în stare de comă, iar în această comă, ea începe să viseze și să scrie un roman SF cu tente apocaliptice ce seamănă suspect de mult cu cruda realitate. Care de fapt se poate întâmpla oricând, la orice pas și-n orice țară care s-a obișnuit cu binele, care s-a dovedit prea primitoare și ai cărei locuitori s-au crezut apărați de către cei cocoțați în funcții cheie, ignorând faptul că un inamic nevăzut pândește la cotitură cel mai mic semn de slăbiciune, un inamic ce nu se lasă dominat, supus, integrat, care continuă să creadă în valorile sale, deși condițiile cu care era obișnuit s-au schimbat complet.

Roman avertisment, roman filozofic, roman care, după cum se exprimă însuși autorul, „critică totul, islamismul, mondializarea, capitalismul, politica de tergiversare, cultivarea fricii, ignoranța etc., pe scurt, tot ceea ce pune omul în situații de inferioritate și îl împinge să aștepte ajutorul de la altcineva, în loc să și-l dea singur.”

O poveste care aduce în prim plan felul în care s-au clădit o mare parte din marile averi europene moderne, pornind înapoi pe firul istoriei până în secolele XVIII-XIX, când europenii acum bogați mureau de foame și porneau în călătorii periculoase peste ocean (sau la sud, în Africa cea înapoiată și neputincioasă în fața omului alb) în căutarea unui trai mai bun, căutând aur, posibilități, sclavi, oportunități, masacrând băștinași, călcând peste munți de cadavre, desțelenind, făcând pionierat, clădind imperii financiare și întemeind societăți caritabile care să le ofere o spoială de oameni cinstiți și onești, gata apoi să arate cu degetul către cei plecați, în zilele noastre, din calea bombelor și a masacrelor, în căutarea nu unor bogății nemaivăzute, ci a unui loc în care să nu trăiască zilnic cu frica în sân.

Și cine a exploatat pe cine, cine a masacrat pe cine, cine a ridicat primul piatra?

„Eroarea noastră fatală în fața inamicului a fost exasperarea. Striviți de temerile și de angoasele noastre, am încetat să mai gândim și ne-am lăsat copleșiți de seducția morbidă a supunerii sau de aceea a furiei distructive. Ajunși atât de jos, i-am cedat invadatorului rolul de învingător mărinimos care, dezolat și gata să întindă o mână de ajutor, privește la smintitul care tropăie din picioare și invocă moartea. Și iată-ne prinși în capcană, abominabilul dușman a reușit să ne coboare la rangul de maimuțe, de porci, de câini dezgustători și să ne pună botnițe, iar el să facă paradă de cele mai minunate calități date de Dumnezeu. Când se aude sinistra trosnitură a prăbușirii, e prea târziu, ceea ce începe va ajunge la final. Ajunși la un asemenea grad de josnicie și servilism, a ne mai ridica este suprauman, continuarea istoriei se va face și se va scrie fără noi... mânia îmi sfâșie inima, acum va ceda...”