Titlu: Tangoul vechii gărzi
Autor: Arturo Pérez-Reverte
Rating:
Editura: Polirom
Anul aparitiei: 2014
Traducere: Dan Munteanu Colán
Numar pagini: 448
ISBN: 978-973-46-4298-4

„De fapt totul a început de la un pariu. Eram la San Juan de Luz, acasă la Ravel și el mă pusese să ascult o tâmpenie pe care o compusese pentru baletul Idei Rubinstein: un bolero monoton, fără progresie tematică, bazat doar pe diferite gradări ale interpretării orchestrei… Dacă tu poți să scrii un bolero, i-am spus, eu pot să scriu un tangou. Am râs puțin și am pariat pe o cină. Asta e. Și acum iată-mă aici.”

Un scurt prolog ni-l prezintă pe compozitorul Armando de Troeye alături de soția sa, Mecha Inzunza, prin 1928, pe un vas de croazieră, pornit într-o călătorie către Buenos Aires pentru a compune un tangou. Mai încolo aflăm că nu era orice fel de tangou, ci era vorba de subiectul unui pariu dintre el și Maurice Ravel, care susținea că de Troeye nu va putea vreodată să compună o piesă mai bună decât Boleroul său. În capitolele următoare facem cunoștință cu cel de-al treilea personaj principal, Max Costa, dansatorul monden, spionul, seducătorul, Max care va executa în permanență un joc dublu ce-l va ridica cu mult deasupra unui simplu erou de roman de aventuri.

Imaginea unei femei cam de vârsta lui – aproximativ 60 de ani – îi răvășește lui Max memoria, aducând la suprafață amintiri dintr-un trecut deloc uitat, dar pe care-l considera de mult depășit. Incredibilul se întâmplă: femeia este, într-adevăr, cea care el crede că ar fi, Mecha Inzunza care, atunci când a văzut-o ultima oară, era soția lui Armando de Troeye. Și uite-așa, trecutul se îmbină cu prezentul, iar Max Costa, când tânăr, când în etate, își joacă jocul perfid dar justificat în același timp. Iar Mecha Inzunza, face ceea ce întotdeauna dama din romanul de aventuri face: seduce prefăcându-se că ea e cea care a fost sedusă, trăiește la limită și își râde de cei care imită viața în loc să o trăiască. De fapt, și ea își joacă jocul perfid dar justificat în același timp.

Tangoul
În primul rând, Armando de Troeye este compozitor de muzică. Cunoaște suficient de multe lucruri legate de muzica spre care s-a orientat în ultima vreme, iar decizia de a compune cel mai frumos tangou care a fost cântat vreodată îl va purta spre acea zonă din lume în care tangoul a luat naștere. În al doilea rând, Max Costa este dansator de tangou. El fiind originar chiar din această zonă – a copilărit într-un cartier rău famat din Buenos Aires – cunoaște bine dansul, îi cunoaște originile, îi înțelege periplurile și știe să-l danseze. …„la origine era un dans al negrilor. Dansau separat, înțelegeți? Chiar și versiunea cea mai decentă, când faci asta ținându-ți partenera în brațe, schimbă multe lucruri. Tangoul de salon a șlefuit toate aceste postúri, făcându-le respectabile.” Teoria asupra acestui maiestuos dans continuă.

Max nu are acele cunoștințe care se deprind într-o școală de muzică, ci pe acelea deprinse în ghetourile Buenos Airesului, de la mafioți, golani, cuțitari și damele lor, cu o onoare îndoielnică. „Dacă nu ar avea bandoneón-ul [un fel de acordeon] care să-i frâneze, explică Max, ritmul ar fi chiar și mai rapid. Mai nerușinat. Țineți cont că Vechea Gardă originală nu folosea bandoneón-ul și pianul ci flautul și chitara.”

Hoția
Încă de la început, în pofida impecabilei ținute și a verticalității de care dă dovadă, Max nu poate ascunde un „ceva” pe care îl au doar acei oameni care trăiesc din înșelăciuni, din furturi, fie ele mari sau mici. Un mod de a evalua oamenii, un fel de a privi în jur, o încordare permanentă care sesizează orice pericol înainte ca el să devină iminent. De aceea, atunci când asta chiar se întâmplă, nu e cu adevărat o surpriză, ci mai degrabă un deznodământ așteptat. Surpriza este mai degrabă faptul că el trebuie imediat să dispară.

Spionajul
Poate pentru că tangoul nu e suficient de exotic, Arturo Pérez-Reverte implică personajul principal într-un interesant – și destul de simplist – joc de spionaj. Războiul al Doilea Mondial a avut în America Latină o altfel de modalitate de desfășurare, lupta ducându-se în special în zona spionajului și a contraspionajului. Armele erau documentele, iar muniția era informația. Așa încât, având în vedere „calitățile” sale care îl transformă într-un hoț bun, Max este obligat să sustragă un document secret de la o persoană foarte importantă, după care nu mai are altă soluție decât să dispară, pentru a doua oară.

Șahul
Iar dacă nici tangoul și nici spionajul nu sunt suficient de sofisticate, Mecha apare, după ani și ani, însoțită de un campion de șah. Unul mult mai tânăr decât ea. Iar implicațiile pe care acest lucru le are, îl fac pe Max să aleagă – pentru a câta oară? – un drum periculos. Pentru că în șah regula de bază este „care pe care”, în viața șahiștilor regula nu are cum să fie alta. Așa încât, și în viață – ca și pe tablă – strategiile sunt cele care dictează cine e mai bun. Și indiferent cât de prodigioasă este memoria unui șahist, el nu poate reține toate strategiile, toate mișcările, toate pozițiile. Din acest motiv își creează acea biblie „cartea; nu o carte, ci cartea” pe care orice jucător profesionist de șah o are. Riscurile legate de această biblie sunt însă, incomensurabile. „Dă-ți seama ce dezastru ar fi dacă această carte […] ar cădea în mâinile altcuiva. Atâta muncă în zadar. Secretele și analizele lui… […] – Și cartea asta nu se poate rescrie? – I-ar trebui o viață. Fără să punem la socoteală lovitura psihologică: să fii conștient că adversarul îți cunoaște planurile și știe ce ai în cap.”

Erotismul
Ce poate să iasă din combinația dintre un dansator monden, un compozitor de muzică de tango, soția extraordinar de frumoasă și de senzuală a acestuia și atmosfera incendiară a Buenos Airesului anilor `20? Un erotism de clasă, pentru că, deși totul se întâmplă – acte sexuale, voyeurism, exhibiționism – nimic nu este cu adevărat povestit, ci doar ghicit, insinuat, schițat. Și unde există erotism, există întotdeauna și seducție, iar seducția deschide larg drumul înșelăciunii. Și în acest fel, tangoul, hoția, spionajul și șahul se întrunesc într-un ultim episod extravagant, care încheie o epopee ce acoperă o bună parte a primei jumătăți a secolului XX și puțin din cea de-a doua jumătate.

Arturo Pérez-Reverte, născut în 25 Noiembrie 1951 în Cartagena spaniolă, a urcat direct în topul meu de scriitori contemporani de limbă hispanică cu acest roman deosebit. De mult nu am citit o carte cu atâta interes.

• Plusuri

  Elementele subliniate de mine în această recenzie creează o atmosferă eterogenă rar întâlnită la un roman. Ritmul în care scrie Arturo Pérez-Reverte, când alert, când lent și tacticos, imprimă lecturii o cadență nebună. Este unul dintre acele romane care nu poate fi lăsat din mână, la modul cel mai propriu posibil.

• Recomandari

  Dacă vă place literatură hispanică, dacă vă plac romanele de aventuri, cele cu tentă erotică, dar și intrigile inteligente și antrenante, vă recomand Tangou vechii gărzi cu cea mai mare căldură.