Tăcerea lui Dumnezeu
Scris de Cristina Teodorescu • 29 April 2008 • in categoria Thriller
0Autor: Gilbert Sinoué
Rating:
Editura: Pro Editură şi Tipografie
Religia ne învaţă "Crede şi nu cerceta!", se bazează pe conceptul de credinţă. Dar ce se întâmplă când trecem peste graniţele obişnuinţei şi începem să cercetăm? Întotdeauna m-am ferit de literatura cu teme religioase şi asta pentru simplu motiv că nu-mi place să-mi asum anumite opinii personale în detrimentul libertăţii celorlalţi. Pentru mine credinţa este un lucru personal. Dincolo de asta, am acceptat provocarea unui roman ce dezbate în mod fictiv o temă" religioasă.
Scris de Gilbert Sinoué, Tăcerea lui Dumnezeu este un roman care m-a atras de la primele pagini. Spuneam în alte ocazii că nu sunt adepta genului poliţist. Dar, se pare că inclusiv acest gen a reuşit să mă prindă. Clarissa Gray, celebra scriitoare de romane poliţiste, găseşte într-o seară un cadavru în casa ei. Dispariţia cadavrului o fac să îşi urmeze instinctele şi să caute mai multe date despre acel bărbat. Paşii o duc înspre un carneţel extrem de interesant, vechi, criptat şi plin de mistere. În încercarea de a desluşi cine este criminalul bărbatului din casa ei i se alătură o serie de prieteni. Atenţionările din partea unui personaj venit dintr-o altă lume nu o opresc, iar cei care o ajută încep să piară pe capete ori să se afle în pericol.
Desigur, nu ar mai avea niciun farmec să vă spun cine era criminalul ori de ce fiecare personaj pare să aibă probleme de fiecare dată când intră în contact cu misteriosul carneţel şi de datele din el. Tot ce vă mai pot spune este că scriitoarea Clarissa Gray ajunge în final să interogheze trei personaje extrem de importante pentru religiile lumii şi anume Iisus, Moise şi Mahomed.
Tăcerea lui Dumnezeu este totuşi un roman interesant şi nu pot spune că am fost dezamăgită de Gilbert Sinoué. Totuşi, rămâne ficţiune şi asta pentru că problemele care sunt dezbătute în roman sunt fie greu de acceptat, fie considerate (de mine) îndrăzneţe. Mai pot spune că am citit pe nerăsuflate cele 329 de pagini ale romanului şi asta pentru că stilul autorului este unul extraordinar. Sinoué a reuşit să găsească un mod de a scrie care te ţine în suspans, iar datele furnizate atât cititorului, cât şi personajelor, pentru elucidarea cazului sunt calculate.
Pentru a vă trezi interesul vă mai pot spune că bărbatul ucis în casa scriitoarei Clarissa Gray nu este altul decât arhanghelul Gabriel, iar personajele care mor în mod misterios nu sunt doar oameni, dar sunt şi îngeri. Şi atunci cine poate fi criminalul misterios atât din Paradis, cât şi de pe Pământ? Asta rămâne ca voi, cititorii ,să descoperiţi.
Nu pot să nu am mici critici la adresa autorului şi a romanului său şi asta pentru că la un moment dat găsisem două personaje capabile de a fi criminalul. Ca mai apoi acesta să se deconspire singur numai prin actele sale, ca şi cum însuşi autorul romanului s-ar fi plictisit de expectativa cititorilor.
Indiferent cum, Tăcerea lui Dumnezeu rămâne o ficţiune bine construită, un roman poliţist pe temă religioasă. Iar tema aleasă de Gilbert Sinoué poate va şoca pe unii dintre cititorii, poate îi va face pe alţii să respingă ideile din roman, poate vă va amuza ori poate îi va încânta pe scepticii religioşi. Cine ştie? Mereu am fost de părere că un autor nu are motiv să se explice, o carte trebuie să trezească anumite idei, întrebări, poate chiar răspunsuri. Iar Gilbert Sinoué pentru mine a făcut aceste lucruri.
Scrisă de Cristina Teodorescu
Categorie: Thriller | Autor: Gilbert Sinoué | Editura: Pro Editură şi TipografieCiteste cele 31 COMENTARII si spune-ti parerea!
-
recunosc ca si mie subiectul mi-a parut interesant, pe parcurs am fost prinsa de evenimente, poate in final am fost putin dezamagita de deznodamant, dar per total este o carte buna.
despre coperta am incercat sa ma abtin sa spun ceva si asta pentru simplul motiv ca nu mi-a spus absolut nimic despre subiectul cartii.cristina
-
Nu. Iisus a spus “Cautati adevarul, si adevarul va va face liberi.” Zicala “Crede si nu cerceta” nu exista in Biblie. In nici un text sacru nu scrie asta. A spus-o un haplea ignorant odata, si vorba a avut succes. Dar n-are nimic in comun cu religia.
-
‘ Crede si nu cerceta ‘ – Iulius Celsus, filozof grec.
Din contra, Scriptura ne indeamna sa pornim in cautarea Lui Dumnezeu si suntem liberi sau Il primim sau nu in masura in care El ni se descopera, la masura fiecaruia.. ‘ Cautati si veti afla. “
-
-
Multumesc pentru corectie.
-
Draga Woodisor,
te rog sa nu te superi ca te-am corectat. La urma urmei, n-am facut decat sa ma rafuiesc cu o mai veche idee-de-gata, de mare raspandire in zilele noastre. Dar mincinoasa, ca toate ideile prefabricate. Am intalnit oameni care erau gata sa-mi jure ca in Biblie scrie “Crede si nu cerceta”, dar care fireste, nu erau capabili sa dea cota exacta. Si asta pentru ca Biblia contine dimpotriva, indemne spre cercetare cat se poate de elocvente.
Cat despre ideea ca religia se bazeaza pe credinta, stau si ma intreb ce anume NU se bazeaza pe credinta.
-
Nu am motiv sa ma supar, chiar deloc. Greselile trebuie corectate. Indiferent cum… religiile se bazeaza pe credinta, aici nu am gresit. Poate doar introducerea acestei propozitii “crede si nu cerceta”.
Merci inca o data, voi tine minte -
Da, religiile se bazeaza pe credinta, dar intr-un mod care e diferit de cel indeobste imaginat. Adica nu e o acceptare orbeasca, dar recunosc ca axiomele religiei, ca si axiomele matematicii, se sustrag simtului critic. N-am auzit pe nimeni folosind simtul critic in raport cu baza geometriei euclidiene. Nici Decalogul lui Moise nu are nimic in comun cu simtul critic. Lucrurile se accepta, intr-o prima instanta, si adaca asta numim “credinta”, fie!
Ulterior, da, incep discutiile. Si filosofia. Si exegeza. Si mistica. Eruditia sacra. Logica. Rationamentul. Iluminarile (cine le are). Totul. Dar la inceput este credinta.
Spuneam ca situatia religiei nu este singulara. Toate domeniile incep de la credinta. Stiinta incepe de la acceptarea unei epistemologii, or asta e un act de credinta. Principiile dreptului trebuie si ele acceptate, ca sa avem pe ce construi legalitatea. Or, asta cere si ea un act de credinta. Pana si o casatorie incepe de la un juramant intre cei doi, iar cei doi trebuie sa se creada unul pe celalalt. Corect?
Normal ca nimeni nu ramane la credinta. Ar fi limbricoidal.
-
corect! :)
-
Religia nu trebuie sa fie un domeniu plictisitor. Ma bucur ca autorul a inteles asta.
-
Cred ca in viata asta niciun domeniu nu ar trebui sa fie plictisitor. Dar atunci cand un anumit autor reuseste sa capteze atentia asupra unui domeniu, atunci putem spune ca devine cu adevarat un profesor bun
-
Concluzie:
-
Evrei:11,1–>â€Si credinta este o incredere neclintita in lucrurile nadajduite,o puternica incredintare despre lucrurile care nu se vad.†de aici expresia : “crede si nu cerceta!â€
-
Increderea in “lucrurile care nu se vad” (Evrei 11:1) nu spune nimic despre “crede si nu cerceta”. Toata filosofia mediavala a fost rodul cercetarii si alc credintei. Toma de Aquino nu mai scria savantul tom despre suflet daca nu cerceta, Hugo de Saint Victor nu-si mai scria meditatile, Meister Eckhart la fel, Grogorie Palama, Dumitru Staniloae, Heisenberg, Einstein, Newton, etc.
Gravitatia nu se vede nicaieri, dar am impresia ca exista, nu?
-
Dom’le, crede si nu cerceta este deviza oricarei escrocherii. Sa spui asta in raport cu religia e calomnie pura, iar daca o faci cu buna credinta, atunci te pui in postura ignorantului.
Ba ca nu. Crede, iar apoi cerceteaza! Sfantul Bonaventura se intreba daca el crede ca sa cunoasca sau cunoaste ca sa creada. Ambele merg mana in mana. Fireste ca la baza credintei noastre este autoritatea Traditiei, dar tocmai Traditia este cea care ma impinge la cercetarea.
-
“Ferice de cei ce n-au văzut, şi au crezut” Ioan 20.29
-
Esti reductionist. Cercetarea nu se reduce la simturi, iar cercetarea sacra nu e cantonata in sensibil (ba chiar n-are nimic in comun cu sensibilul, de vreme ce Dumnezeu nu se lasa nici pipait, nici gustat, nici mirosit… dar se lasa totusi auzit :-)
Oricum, a nu vedea nu e totuna cu a nu cerceta.
-
Radu,
in opinia ta, care ar fi diferenta intre credinta religioasa si delirul mistic din bolile psihice?
-
“Ferice cei cei ce n-au vazut si au crezut” – dar simtul vederii e cel mai inteligent dintre simturi din cauza ca nu se reduce la cei doi ochi, ci se aplica la intelegerea rationala a imutabilitatii.
Cel ce vrede vede cu ochii intelegerii si ai ratiunii, nu cu ochii mercantili.
Eu nu am auzit de “delir mistic din bolile psihice”. Nu am auzit nici de “diferenta intre credinta religioasa si delirul mistic din bolile psihice” Poate dai un exemplu ca sa aflu ceva nou.
-
@ dragos,
credinta religioasa este etapa care precede cunoasterea. Este acceptarea neconditionata a predaniei traditionale, a intregului tezaur de axiome si reflectii pe care ni-l dau cei dinaintea noastra, uriasii pe ai caror umeri, cum spunea Sfantul Bernard de Clairvaux, suntem cocotati noi. Credinta e un act de umilinta si de realism in acelasi timp. E un punct de pornire care este deja mantuitor. Privit dinafara, nu spune nimic, si asta pentru ca trebuie trait, altfel e vorba goala. Iar in sine deja, credinta inseamna cunoastere, si cel mai bine am inteles asta din Cantar del mio Cid, epopeea spaniola. Doña Jimena, atunci când afla de la detractorii sotului ei, ca acesta tradase cauza, neaga cu inversunare. Atunci cand i se spune ca detractorii “vazusera cu ochii lorâ€, Doña Jimena respinge din nou: “N-au stiut ce au vazut!!!†Si are dreptate. Vederea inseala, este supusa iluziilor, vederea trebuie dublata de intelegerea reala, care nu decurge dintr-un simt, ci este efort si izbanda intelectuala. Doña Jimena are credinta in sotul ei, iar credinta ei este prin asta act de cunoastere. In raport cu Dumnezeu e la fel, certitudinile credintei sunt sinteze, ele nu au nevoie de simturi, nu pot fi contrazise de simturi, si nu reies din cunoasterea aportata de simturi.
“Delirul mistic din bolile psihice” este o sintagma utilizata de psihologi-psihiatri, adica acea ramura a cunoasterii handicapate prin incapacitatea ei de a concepe si vehicula tot ceea ce depaseste etajul inferior al psihicului. Subiectul nu poate fi epuizat intr-un comment, de aceea nici nu incerc, au facut-o altii deja cu mult mai bine, si daca psihologii-psihiatri n-au ajuns inca la ei, e treaba lor. Destul de spus ca “stiintele psihicului” (fie psihologia, fie psihiatria, fie psihanaliza) nu merita decat un respect limitat si plin de precautii, avand in vedere ca nici inconstientul colectiv al lui Jung, si cu atat mai putin subconstientul lui Freud, n-au nimic in comun cu supraconstientul activat de religie. La nivel metafizic, efortul psihologiei-psihiatrie de a explica religiosul e zadarnic, pentru ca cele de sus nu se explica prin cele de jos.
Si acum, ca tot ti-am raspuns la o intrebare, zi-mi si tu care este diferenta dintre elefant si planta de floarea-soarelui? Asemanarea ti-o zic eu: ambele au o tija.
Daca ti se pare ca am vrut sa te persiflez, sa stii ca te inseli. Poti avea certitudinea…
-
Ce bine ca macar am dat un subiect (din greseala) pe seama caruia se poate discuta :)
Enjoy 1st of May! -
Sa pastram un moment de reculegere in cinstea lui Dumnezeu…
gata. Who wants tacos?:D
-
“credinta religioasa este etapa care precede cunoasterea. Este acceptarea neconditionata a predaniei traditionale, a intregului tezaur de axiome si reflectii pe care ni-l dau cei dinaintea noastra, uriasii pe ai caror umeri, cum spunea Sfantul Bernard de Clairvaux, suntem cocotati noi.”
nu sint un erudit, nu am formare universitara ci tehnica, si poate din aceasta cauza argumente ca cele pe care le-am citat mi se par inconsistente. acceptarea neconditionata duce la dezastre, si toata istoria catolicismului poate fi data ca exemplu. predania traditionala poate deforma in lipsa unui innascut spirit critic, si nu poate tine loc bunului simt. cit despre posterioritatea “cunoasterii” fata de fenomenul religios, trebuie mentionata preluarea de catre crestinism a bazei doctrinare platoniciene.
in legtura cu “uriasii” credintei crestine se cuvine sa il citez pe Sfantul Ioan Gura de Aur: ” Nu sunt oameni mai ticalosi decit iudeii! … Dar, mai bine spus, sinagoga nu este numai casa de desfriu si teatru, ci si pestera de tilhari, si locuinta de fiare salbatice… Dar, mai bine spus, sinagoga este mai necinstita chiar decit crisma! Sinagoga nu este numai locuinta de tilhari si de crismari, ci locuinta de demoni. Dar, mai bine spus, nu numai sinagogile ci chiar si sufletele iudeilor.”, din . -
@ gabriel,
nu conteaza ce “formatie” ai, atata vreme cat esti suficient de mobil incat sa poti aborda din unghiuri specifice. In caz contrariu, putem vorbi, fara ironie, de “deformatie profesionala”.
Reiau ideea conform careia abordarea religiei se face in prima etapa neconditionat. Simtul critic apare numai atunci cand cel care studiaza/traieste religia are clar in cap conceptul de ortodoxie. Acesta e axiomatic, nu se discuta dreapta credinta, se pricepe. Poate-mi explica cineva cum trebuie folosit simtul critic in raport cu axiomele geometriei euclidiene.
Exemplul pe care l-ai dat din Ioan Hrisostom arata faptul ca ai cunostinte cu totul precare de religie, dar in schimb raspunzi pavlovian la “cultura generala” in domeniu. Esti oripilat de vehementa episcopului pentru ca pui semnul egal intre “sinagoga” si “iudaism”. Nimic mai fals. Daca ai cunoaste cu adevarat iudaismul, ai sti ca exista o mare prapastie intre iudaismul ritualic (al carui simbol a fost Templul) si iudaismul textualist, de tip protestant, initiat de farisei, simbolizat de sinagoga. Templul era ortodoxia iudaismului, sinagoga a fost si este o forma de deviationism. Moise si Profetii au construit un iudaism care a gravitat in jurul Templului, de sinagogi s-au ocupat cei pe care Iisus i-a dezavuat in Evanghelie.
Cum spuneam, nu conteaza ca ai studii tehnice. Chiar nu conteaza, daca te bazezi pe asa ceva ca sa judeci fenomenele religioase.
-
continuare … din . un alt “urias” a fost Origene, care a luat ad literam Evanghelia dupa Matei 19,12 si s-a castrat ca argument suprem in sustinerea tezelor sale dogmatice. despre Sfantul Chiril, episcop al Alexandriei, alt “urias” al credintei crestine, se stie ca a ordonat asasinarea Hypatiei, conducatoarea scolii Neoplatoniste de filozofie din Alexandria. nu sint singurii “uriasi” ai traditiei crestine care pot fi trecuti intr-o lista neagra a ororilor crestinismului, asa incit sa subscrii afirmatiei ca pe umerii lor stam noi cocotati, mi se pare o atitudine cel putin hazardata.
-
@ gabriel,
n-are rost sa continuam discutia. Fiecare percepe lucrurile cu care poate el rezona.
-
@iliescu radu
simtul critic pentru carele ceri tu lamuriri este simtul critic pe care l.au avut indivizi ca Riemann, Lobacevski sau Bolyai. Ei au stat un pic si s/au gandit, au scos simtul critic din buzunar si au dat cu el in cap lu nenea Euclid.
-
Mi-e greu să cred că mai există credinţă adevărată. Cu excepţia celor săraci cu duhul sau a oamenilor aflaţi în situaţii limită.
Să abordezi religia în mod necondiţionat mi se pare o idee sublimă. Dar greu de realizat pentru un om onest cu sine însuşi şi care are un minim simţ critic.
Credinţa la care încercăm să ajungem în felul ăsta pare doar un fel de surogat, un colac de salvare de care suntem gata să ne debarasăm imediat ce ajungem la mal.
Mi se pare mai sincer Che Guevarra care crede într-o cauză decât Sfântul Augustin când încearcă să se convingă de propria credinţă.
Şi totuşi credinţa ne lipseşte foarte mult. -
pt. a continua o discutie este nevoie de un dialog, in care cei doi preopinenti sa respecte punctul de vedere al celuilalt. intr-o discutie nu este nevoie sa se ajunga la acelasi numitor, si fiecare poate avea propiul punct de vedere, bazat pe bunul sau simt si propria experienta, inclusiv spirituala. a conchide “Fiecare percepe lucrurile cu care poate el rezona” este o observatie cit se poate de pertinenta, daca s-ar baza pe acel simt critic si onestitate de care aminteste billy. dar “n-are rost sa continuam discutia”, deoarece exista intelegeri diferite asupra subiectului discutat, mi se pare o atitudine mostenita pe filiera intolerantei crestine, ceva de genul, daca esti cu noi esti binevenit, daca nu, esti impotriva noastra!
as vrea sa amintesc in acest punct, discursul lui Liiceanu din “Usa interzisa” vis-a-vis de certitudini si definiri (de genul “uriasii pe ai caror umeri”):
si dupa incursiunea, pe care nu ma indoiesc ca o cunoasteti, in lumea credibilitatii revelatiei, conchide:
-
imi cer scuze, nu sint inca familiarizat cu serverul. voi relua ce acolo de unde serverul nu a mai vrut sa transcrie:
as vrea sa amintesc in acest punct, discursul lui Liiceanu din “Usa interzisa” vis-a-vis de certitudini si definiri (de genul “uriasii pe ai caror umeri”):
“Pe ce poarta a mintii noastre au patruns ele in noi, de vreme ce prin experienta fiecaruia dintre noi ele nu pot lua nastere? Raspunsul este: prin revelatie. Dar cum revelatia nu este o stare comuna de constiinta, ci dimpotriva una de gratie, de iluminare si rapt, ea nu poate surveni decit in indivizi izolati, exceptionali si alesi. Acestia, fondatori de religii, profeti sau sfinti, au ajuns in contact direct cu divinitatea si astfel au intrat in posesia unui adevar revelat care in cele din urma este consemnat ca atare si devine text sacru. Textul sacru, care este strajuit, interpretat si transmis mai departe prin oficiile specializate ale unor slujitori ai divinitatii, este depozitarul adevarului revelat si el ofera, pentru restul oamenilor, pentru cei care nu au avut privilegiul intilnirii cu divinitatea, certitudinea in privinţa unor “stari de lucruri” la care ei nu au altminteri nicicum acces.
Religiile se bazeaza astfel pe o oligarhie a cunoasterii. Nu exista o stare comuna a revelatiei si nu oricine are rendez-vous cu divinul, nu oricine poate fi transportat si rapit, pentru a spune apoi ce a auzit sau vazut “acolo”. Accesul la Spectacolul Lumii are loc, pentru marea majoritate a oamenilor, prin delegatie si ei trebuie sa-l creada pe cel rapit, sau textul revelat, pe cuvint. Nimic nu este de verificat, totul trebuie crezut.”si dupa incursiunea, pe care nu ma indoiesc ca o cunoasteti, in lumea credibilitatii revelatiei, conchide:
“Si Kant si Heidegger aveau o instructie religioasa mai profunda decit are un intelectual umanist astazi si totusi o enorma onestitate intelectuala ii impiedica sa faca din Dumnezeu si credinta realitati la indemina care le asigura celor ce participa la ele un grad de onorabilitate simetric cu dispretul care ii acopera automat pe cei care nu “au acces” la ele si care indraznesc sa se intrebe, sa nu stie, sa puna la indoiala. Or, pe mine tocmai siguranta celor care s-au instapinit pe Dumnezeu ma face sa ridic glasul (exemplul lui Guenon e tipic), lipsa lor de precautie, complicitatea lor in ignoranta, usurinta cu care isi apropriaza nevazutul, felul in care vorbesc despre el plescaind de placere, scamatoriile la care se dedau de indata ce intra in arena lui, felul competent pe care si-l aroga in organizarea vazduhului, promptitudinea cu care descriu, schematizeaza si fisează absolutul sub palaria unei “stiinte sacre” ce investigheaza non-naturalul ca si cum l-ar avea pe masa de disectie. De ce toate astea cind eu pot sa port in mine “frica de Dumnezeu” fara sa bat cimpii despre “Fiinta Suprema”, “posibilul non-manifest” sau “non manifestabil”, “arborele sefirotic” si alte constructe asemenea menite sa astupe haul fatalei noastre ignorante? Toate aceste constructii somptuoase menite sa combata resemnarea in finit si sa ne satisfaca apetitul ezoteric seamana teribil cu palatele din povestirile orientale care sint purtate prin vazduh avind ca simplu suport un covor fermecat.”
Jen spune:
29 April 2008 | 7:49 pm
subiectul pare interesant, probabil pe mine m-ar amuza. dar coperta e groaznica.