Titlu: Silozul
Autor: Hugh Howey
Rating:
Editura: Nemira
Anul aparitiei: 2014
Traducere: Ana Veronica Mircea
Numar pagini: 792
ISBN: 978-606-579-724-6

Silozul a câștigat un mare plus de celebritate în momentul în care autorul a refuzat colaborarea cu câteva edituri de renume. Istoria acestui roman sună cam așa: povestea a fost publicată de către autor în 5 părți, fără ajutorul vreunei edituri. Self-publishing așadar. Fiecare parte a fost întâmpinată pe rând de reacții pozitive din partea cititorilor, ceea ce a dus la publicarea părții a doua, apoi a treia, și tot așa. Succesul seriei a fost observat de câteva edituri renumite care au încercat să îl câștige pe Hugh Howey în portofoliul de autori, însă fiecare ofertă a fost refuzată de către acesta. Iar refuzurile sale au atras și mai mult atenția asupra poveștii, o astfel de atitudine este atât de rar întâlnită din partea autorilor încât era imposibil să treacă neobservată. Cele 5 părți au fost reunite apoi într-o ediție omnibus, cea care a și fost tradusă la noi sub forma romanului Silozul. Însă lucrurile interesante nu se opresc aici, pentru că această mini serie (Wool) face parte la rândul ei dintr-o altă serie mai complexă: Silo. Pe lângă Wool (Omnibus), Silo mai conține sub-seriile: Shift (Omnibus) și Dust.

Cumpără titlul în engleză

Am făcut această introducere nu numai pentru că este o poveste cu adevărat interesantă, ci și pentru că explică modul de construcție a romanului Silozul. Fiecare capitol reprezintă de fapt fiecare povestire a sub-seriei Wool. De aceea, cititorii nu ar trebui să fie surprinși de faptul că avem de fapt trei povești distincte, fiecare cu propria intrigă și cu personaje principale diferite, dar care continuă același fir narativ. Pentru mine, ce-a de-a doua poveste a fost parcă cea mai plăcută, deși nu este prima în ordinea importanței sale în carte.

Autorul ne transportă în viitor, într-o lume distrusă, în care aerul a devenit atât de toxic încât ucide în doar câteva minute orice ființă care pășește afară. Acesta este singurul lucru pe care îl știm la început despre exterior și totodată și singurul pe care îl cunosc și personajele. Oamenii trăiesc acum într-un siloz, o construcție uriașă subterană, cu sute de etaje, fiecare dintre acestea extinzându-se pe o suprafață enormă și fiecare având un rol specific: locuințe, ferme, departamentul de IT, cel mecanic etc. Iar importanța acestor departamente este și ea legată de numărul etajelor pe care le ocupă: Mecanicul este departamentul inferior, dar pe măsură ce urci către vârful silozului, urci totodată și pe scara ierarhică. Iar ultimul etaj, cel din vârf, este și singurul care oferă imaginea vieții de afară, prin ecranul aflat la acest nivel.

Din trecut, răzbat încă zvonuri despre revolte ce au avut loc cu multe decenii în urmă, însă prezentul pare să fie lipsit de amenințări. Atât de liniștit de fapt, încât timp de ani întregi, actualul șerif a simțit presiunea faptului că nu a mai avut loc nici o curățare. Din cauza toxinelor din exterior, fereastra din vârful silozului trebuie curățată din când în când. Iar cei care fac asta sunt condamnații la moarte: fie pentru cele mai grave infracțiuni posibile, fie pentru că încep să pună întrebări cu privire la trecut, la existența silozului sau a lumii de afară. În urmă cu trei ani, liniștea atât de bine instalată s-a spulberat atunci când descoperirea unui secret a trimis pe cineva afară. Iar acum, șeriful este pe cale să răstoarne încă o dată cursul vieții din siloz, mergând pe urma firimiturilor lăsate de ultimul condamnat. De aici, pornim ușor, ușor într-o călătorie în adâncurile silozului, atât la propriu cât și la figurat. Începem să îi cunoaștem mecanismele de funcționare și organizare precum și oamenii care trag toate sforile, iar tainele din trecut încep să formeze curând o avalanșă ce cuprinde tot mai multe personaje. Autorul nu se sfiește deloc să își șocheze cititorii, adesea tocmai prin ieșirea definitivă din scenă a unora dintre cele mai importante personaje.

Un aspect extrem de interesant este perspectiva ambelor tabere în conflictul care izbucnește. Mereu am considerat că din punctul de vedere al antagoniștilor, protagoniștii pe care noi îi îndrăgim sunt de fapt personajele negative. Pentru că și antieroii au motivațiile lor, cei mai mulți sunt convinși că au dreptate și că fac ceea ce trebuie și, evident, oricine încearcă să le încurce planurile este, din perspectiva lor, inamicul care trebuie zdrobit. Iar Hugh Howey oferă cititorului șansa de a privi și prin ochii antagonistului. Iar astfel, acțiunile protagoniștilor par deodată stupide, punând în pericol întreaga existență a silozului. Pentru că de cele mai multe ori, una dintre principalele diferențe dintre cele două tabere o face exact doza de adevăr pe care o cunosc acestea. Iar eroii dețin mai mereu doar jumătăți de adevăruri. Pentru că dacă le-ar cunoaște în întregime, nu ar mai deveni eroi.

Există o ordine în siloz pe care personajul negativ se străduiește să o păstreze cu orice preț. Iar dacă prețul este adesea viața vreunui om, tot pare corect, din moment ce protejează mii de alte vieți. Însă protagoniștii nu au de unde să știe că intențiile lor bune pot duce la spulberarea întregii comunități. Și în ciuda finalului optimist, cred că este imposibil ca atunci când ajungi la ultima pagină să nu te gândești că majoritatea poveștilor se încheie cu „au trăit fericiți până la adânci bătrâneți" tocmai pentru a întreține iluzia că provocările au încetat, că personajele au reușit să își construiască viața feerică pe care o visau. Când de fapt, probabil mica victorie a fost umbrită imediat de alte și alte încercări. Nu există soluții magice care să rezolve probleme vechi de când lumea. Și un erou nu schimbă faptul că omenirea este menită să repete iar și iar aceleași greșeli. Iar în Silozul, avem o viziune foarte clară a acestei teorii, întrucât tabăra băieților răi este de fapt singura care menține societatea din adăpost pe linia de plutire, conducând mulțimea pe o cale relativ dreaptă, la distanță de orice comportament care ar conduce către prăbușire. Sunt extrem de curioasă să descopăr continuarea poveștii, tocmai pentru că nu îmi imaginez cum planurile și intențiile bune ale protagoniștilor s-ar putea consolida într-un regim de viață civilizat și sigur.

Per ansamblu, Silozul este o lectură captivantă, care îți menține interesul la cote înalte, păstrând un echilibru între capitolele mai lente și paragrafele tensionate.

Foto 1, Foto 2

• Plusuri

  Deși din alte puncte de vedere nu mi s-a părut că romanul lui Hugh Howey ar aduce ceva foarte nou sau diferit față de alte romane distopice sau postapocaliptice, mi s-a părut foarte originală și isteață ideea silozului: un adăpost în care omenirea a fost într-un fel „conservată" pentru a putea renaște atunci când lumea exterioară va fi din nou un spațiu primitor.

• Minusuri

  Am privit romanul mai mult ca pe o distopie sau un roman postapocaliptic și nu ca pe un volum SF. Pe GoodReads am văzut că apare oricum în toate cele trei categorii. Totuși, mi s-a părut că cel puțin dintr-un anumit punct de vedere aduce extrem de mult cu romanele SF pe care le-am citit (și care nu au ajuns niciodată în lista lecturilor favorite). Este vorba despre modul în care ajungi să te atașezi de personaje. Tot timpul am avut impresia că poveștile SF au parcă o nuanță impersonală, cititorii nereușind să empatizeze cu protagoniștii. A fost și cazul Silozului: eram curioasă cu privire la ce se va întâmpla mai departe, însă nu m-am simțit aproape deloc preocupată cu adevărat de soarta personajelor: nu am avut emoții în momentele cheie, nu mi-am dorit decât la modul superficial să obțină victoria și m-a interesat mult mai mult soarta și evoluția întregii societăți din siloz decât destinul individual al protagoniștilor.