Să-mi fii iubire cu durere!
Scris de Moisei Corina • 14 August 2018 • in categoria Lit. contemporana
Autor: Elena Ferrante
Rating:
Editura: Pandora - M
Anul aparitiei: 2018
Traducere: Cerasela Barbone
Numar pagini: 176
ISBN: 9786069781609
Aşa se face că mai mereu am fugit de cărţile cu prea mare renume de moment sau cu un marketing agresiv în mediul online. Le credeam rezultatul unui amestec nefast de noroc al începătorului şi publicitate eficientă. Iar în prezent, când avem de a face cu tone de maculatură necalitativă, vândută în sute de tiraje, este tot mai dificil să dai peste o carte cu adevărat bună. O gură proaspătă de aer după o furtună adevărată. Anume această descriere este valabilă pentru romanul Iubire amară, semnat de renumita autoare de origine italiană Elena Ferrante. Cine dintre cititorii atenţi şi fideli oare nu a auzit de acest nume? Probabil eu sunt cea mai întârziată cititoare sau poate cea mai precaută? Devenită renumită cu faimoasa sa Tetralogia napolitană (citește recenzia), Ferrante a devenit un brand de renume, o autoare care şi-a croit o faimă fulminantă, dar bine-meritată.
Aşa se face că am decis să încep (să fie oare un obicei prost sau nu, rămâne să mă judecaţi) cu romanul său de debut, Iubire amară şi am lăsat faimoasa sa serie pentru alte timpuri când voi reveni cu drag. Şi nu regret deloc alegerea. Mi-o asum şi sunt ferm convinsă că a fost o dovadă de maturitate livrească, mai ales pentru că anume aşa am devenit părtaşă a aşa-numitei febra Ferrante. Termenul are ceva din izul fidelităţii oarbe, dar s-a dovedit a fi mai mult decât potrivit pentru conjunctura pe care o clădeşte Ferrante cu cititorii săi.
Dar să o luăm de la capăt. Romanul Iubire amară este o istorie a obsesiei, a maniei. Este o derutantă naraţiune despre relaţii bolnăvicioase, atât între consorţi, cât şi între mame şi fiice. Delia, protagonista, o fire de un antagonism desăvârşit, încearcă să găsească nişte răspunsuri valide la întrebările pe care le-a provocat moartea prematură a mamei sale, Amalia. Aceasta încearcă să reconstituie existenţa figurii materne, pornind de la incursiuni agresive în trecut, de unde apar tot mai mult şi mai puternic obsesiile şi nocivitatea raporturilor familiare. Un tată nebun de gelozie, o mamă care ascunde în sinea sa rămăşiţele unei femei fatale şi câteva fiice, care retrăiesc fiecare bătaie, fiecare abuz cu intensitate maximă, iată originea naraţiunii din spatele acestui roman.
Deşi nu păstrează o dragoste specială pentru mama sa, Delia porneşte în căutarea fantasmelor din viaţa lor trecută şi descoperă că a fost parte a unei drame majore, pe care fie că naivitatea sau poate ingenua sa natură a provocat-o. De la înţelegerea acestui fapt, eroina noastră parcurge o luptă a sinelui, încercând pe de o parte să creadă în propria nevinovăţie, iar pe de altă parte să justifice existenţa mamei.
Ferrante reuşeşte să transpună în personajele sale toate acele emoţii şi simţăminte bolnave, parcă iscate din meditaţii freudiene, transformând-o pe Delia într-un Oedip, variantă feminină. Autoarea taie în carne vie, plasând acţiunea într-un mediu ostil prin definiţie, un Napoli în care injuriile şi blasfemia în dialect sunt la ordinea de zi. S-ar părea chiar că acest cadru nu lasă loc pentru prezenţe feminine şi alimentează exclusiv egocentrismul masculin. Cu toate acestea, femeile lui Ferrante au exact doza necesară de femininitate, cu care să îşi absoarbă existenţa. Sunt femei care trăiesc pe marginea prăpastiei şi doar un pas le desparte de hăul existenţial în care riscă să cadă.
Găsim la Ferrante toate variaţiunile Shakespeare-iene ale naturii umane. Avem un Othello îmbătrânit şi învechit în rele, o Desdemona care toată viaţa încearcă să îşi înăbuşe pornirile carnale şi o Portia pornită pe calea cea bună. Toate aceste personaje sunt în căutarea obsesiilor care le-au marcat copilăria şi tinereţea. Fiecare dintre ei şi-a consumat existenţa, pradă unor prejudecăţi şi manii obsesiv-compulsive.
Dincolo de naraţiunea şi linia de subiect, care pur şi simplu creează dependenţă (am citit cartea în 2 zile), romanul Iubire amară este o poezie dizolvată în proză. Ferrante a fost, intuiesc eu, îndrăgită pentru stilistica sa impecabilă, pentru limbajul fluent şi pentru imaginile pe care le construieşte în deplină fidelitate cu anturajul şi cadrul povestirii sale.
Descrierile sale sunt meticuloase şi păstrează ritmicitatea istorisirii, încadrându-se perfect cu stilul general al istoriei. Să luăm de exemplu descrierea figurii văduvei De Riso: „Era rotofeie şi suspicioasă, avea un neg mare pe obrazul drept, locuit de două fire lungi gri, şi părul cu cărare strâns la ceafă într-un arabesc de cozi împletite.”
Cred că astfel de analize sunt pe cât de veridice, pe atât de importante pentru complexitatea cărţii, păstrând un tot întreg al poveştii rostite de narator. Este destul să închizi ochii şi să rulezi filmul întregii naraţiuni, iar fiecare personaj va apărea în integritatea sa. Iertată să îmi fie comparaţia, dar ca atmosferă şi ca percepţie cititorească, romanul Iubire amară mi-a trezit aceleaşi stări ca şi Mystic River semnat de Dennis Lehane. Aceeaşi figură centrală a dramei, aceleaşi istorii pe jumătate rostite, aceleaşi trecuturi învăluie în negura cuvintelor nespuse.
Ferrante câştigă însă net la capitolul emoţie. Ea trezeşte febra, tranşează măduva cititorului şi pune sare pe rănile care demult păreau prinse. Ea stârneşte întrebări despre trecut: „acele imagini ale noastre, din urmă cu mult timp, erau îngălbenite, brăzdate de crăpături, aşa cum la unele icoane de la altar figurile demonilor înaripaţi sunt zgâriate de credincioşi cu obiecte ascuţite”, dar şi despre natura eului bărbătesc şi feminin: „o clipă m-am gândit cu groază la bărbaţi şi la femei ca organisme vii şi mi-am imaginat o muncă făcută cu dăltiţa care ne-ar transforma în nişte siluete de fildeş, restrângându-ne, fără orificii şi excrescenţe, pe toţi identici şi lipsiţi de identitate, fără nici un joc de trăsături somatice, fără nici o calibrare a micilor diferenţe”.
Deci, trăgând linia pentru a nu vă plictisi şi a păstra intriga viitoarei lecturi, pot să afirm, în stilul pionerilor, că merită cu prisosinţă să o descoperiţi pe Ferrante, ca pe o iscusită naratoare şi o elevată scriitoare, care scoate pielea de pe personaje, dezvăluindu-le esenţa.