Titlu: Sfârşitul copilăriei
Autor: Arthur C. Clarke
Rating:
Editura: Nemira
Anul aparitiei: 2012
Traducere: Cristiana Vişan
Numar pagini: 264
ISBN: 978-606-579-375-0

„Jan fusese dintotdeauna un pianist bun – iar acum era cel mai bun din lume.”

Aflând eu că Sfârşitul copilăriei a fost publicat prima oară în 1953, cu 15 ani mai devreme decât 2001: Odiseea spaţială, m-am aşteptat ca un număr semnificativ al detaliilor futuriste să contrazică direcţia tehnologiei actuale. Arthur C. Clarke însă evită să descrie foarte detaliat situaţia tehnologică a pământenilor din jurul anului 2050, mizând în schimb pe trecerea ludică de la SF-ul cu nuanţe politice al părţii I - Pământul şi overlorzii ¬– la utopia din partea a doua – Epoca de aur – şi la distopia părţii finale – Ultima generaţie.

Romanul nu m-a prins din prima – să fi fost condiţiile meteo nefavorabile din ora petrecută în parc, dar mai degrabă dialogurile despre cursa spaţială dintre americani şi ruşi, căreia îi pune capăt instalarea subită a unei flote de nave extratereste în jurul globului. Numele de overlorzi li se trage extratereştrilor de la misiunea oficială de a păstori omenirea către o stare de mulţumire şi prosperitate.

Rasa extraterestră îşi alege un Secretar general, singurul om căruia i se acordă privilegiul discuţiilor libere cu overlordul Karellen. Între cei doi se dezvoltă un soi de prietenie, deşi Karellen „Supraveghetorul” nu se lasă văzut. Tentativele câtorva overlorzi de a copia comportamentele umane sunt privite circumspect: „Poate că overlordul juca un rol minunat, urmărind reprezentaţia doar prin prisma logicii şi păstrându-şi intacte propriile emoţii stranii, ca un antropolog care ia parte la un ritual primitiv. Faptul că scosese sunetele potrivite şi că reacţionase adecvat nu demonstra, în realitate, absolut nimic.”

Am rezonat fără probleme cu partea a doua a romanului, în care omenirea, monitorizată deja de un secol, îşi atinge apogeul. Săptămâna de lucru s-a redus la douăzeci de ore, orice fel de muncă mecanică a devenit inutilă, iar oamenii au suficient timp liber pentru toate micile pasiuni. Clarke nu menţionează vreun grup social care să lâncezească în stil Dorian Gray, fiindcă imaginea utopică trebuie menţinută până în punctul în care adevăratul scop al protecţiei oferite de overlorzi este atins.

Distopia ultimei părţi mi se pare una dintre cele mai neliniştitoare poveşti SF scrise în secolul trecut. În timpul unei şedinţe de spiritism, una dintre participante ghiceşte, prin intermediul fiului încă nenăscut, numele planetei-mamă a overlorzilor. Astfel, aceştia îşi dau seama că următoarea generaţie umană este cea aşteptată: prin indicaţiile unei puteri superioare lor, extratereştrii „recoltează” un set de copii ale căror minţi se contopesc, devenind capabile să sfideze legile fizicii şi înclinate să perceapă fiinţele neconectate la fluxul lor psihic drept paraziţi.

Ce i-aş reproşa cărţii este antropomorfizarea overlorzilor, descrişi iniţial drept imposibil de asemănat fizic, psihic sau emoţional fiinţelor umane, iar mai apoi dezvăluiţi drept un fel de veri mai experimentaţi, care, în schimb, se vor stinge fără urmaşi. Rămâne curiozitatea fără speranţă legată de puterea mult superioară overlorzilor, despre care nu ni se dezvăluie mai nimic, dar câteva gradaţii suplimentare nu ar fi stricat.

Am tot amânat să vă povestesc despre Jan, cum a ajuns el cel mai bun pianist din lume şi ce relevanţă are asta în contextul romanului. O lăsăm pe altă dată.

• Plusuri

  Individualizarea perfectă a celor trei părţi, suspansul, răsturnarea utopiei, câteva personaje construite atent.

• Minusuri

  Unele personaje destul de relevante rămân bidimensionale, iar rasa overlorzilor îşi pierde nejustificat complexitatea spre final.

• Recomandari

  Fanilor Asimov, celor interesaţi de literatura distopică.