Titlu: Erebos – Jocul răzbunării
Autor: Ursula Poznanski
Rating:
Editura: RAO
Anul aparitiei: 2012
Traducere: Cornel Stonenescu
Numar pagini: 384
ISBN: 978-606-609-284-5

Erebos - personificarea întunericului primordial în mitologia greacă.
Erebos - numele unui joc online tenebru, a cărui înrâurire asupra jucătorilor nu se rezumă la mediul virtual.

Sunt multe cărțile care au ca subiect jocurile online. Dar nu sunt multe acelea care să trateze tema cu profunzimea cu care o face Ursula Poznanski. Jocul imaginat de ea este de-a dreptul fascinant, explorând posibilități care, cel puțin teoretic, ar putea fi explorate și în realitate pe piața acestor produse. Noțiunea de interactivitate este abordată de un număr din ce în ce mai mare de companii care activează ca dezvoltatori ai mediul virtual, însă destul de timid, totuși. Iar în lumea literară, abordarea este și mai timidă. În Erebos însă, interactivitatea este personajul principal. Jocul interacționează într-un mod atât de spectaculos cu jucătorii, încât la un moment dat dă impresia că „uneori trăiește”. Amintește, într-o oarecare măsură de Jane, personajul lui Orson Scot Card din tirlogia Ender.

Ursula Poznanski te introduce în atmosfera romanului cu încetinitorul. O face temeinic însă. Odată ce te-a acaparat, cartea nu-ți mai dă drumul. Pagină cu pagină tensiunea se acumulează și ajungi să nu o mai poți lăsa din mână. În mod similar, același lucru se întâmplă și cu pesonajele romanului. Pentru a putea rămâne în joc, ele sacrifică nopți de somn, zile de școală și chiar timp care, în mod normal, este rezervat pentru igienă sau hrănire.

Personajele sunt incredibil de bine conturate, un gest sau o vorbă creând ușor o personalitate păstrată și chiar întărită pe întreg parcursul firului epic. Chiar mai mult, celelalte personaje respectă nou creata personalitate, interacționând între ele ca într-un dans feeric excelent coregrafiat.

Lumea jocului este construită pe măsură ce acțiunea se desfășoară, cu fiecare pagină noi detalii fiind aduse în prim-plan. Totuși, nu este vorba despre descrieri tehnice, greoaie, așa cum întâlnim de obicei în romanele SF. Ursula Poznanski crează într-un mod foarte natural o atmosferă de mister, de tensiune, care se adâncește pe măsură ce ne afundăm în lectură. Lumea virtuală se dezvoltă din ce în ce mai mult, pentru ca la un moment dat să își iasă din matcă și să invadeze lumea reală. Personajele primesc însărcinări ce trebuie duse la îndeplinire nu în joc, ci în afara lui, în viața de zi cu zi.

Spre jumătatea romanului, când inexplicabilul a preluat controlul și, la fel ca obișnuința, devine a doua natură, noi personaje apar pentru a strecura o doză binemeritată de realitate și echilibru. Întâmplări cu adevărat neverosimile sunt explicate tehnic și devin posibile, chiar probabile. Atmosfera se detensionează ușor prin umorul pe care noile personaje îl au, pregătindu-ne, astfel, pentru un final a cărui cheie este interacțiunea dintre cele două lumi.

Un element interesant al romanului îl reprezintă însemnările misterioase și întunecate, care apar ca niște pagini nedatate ale unui jurnal tenebros. Sunt gândurile funeste ale unui personaj ce se conturează ca fiind important din chiar sporadicitatea cu care apare. Ele deschid romanul, urmându-l pe tot parcursul, aprofundând misterul din ce în ce mai mult.

„Totdeauna începe noaptea. Noaptea îmi hrănesc eu planurile mele cu întuneric. Dacă există ceva de care dispun în exces, acesta este întunericul, este terenul pe care prosperă ceea ce aș dori eu să cultiv”. Cu aceste însemări începe romanul, făcându-ne să credem că, de fapt, vom găsi în el mai mult reflecții cu privire la natura demonică a omului, decât acțiune sau aventură. Iar după mai multe capitole, când înțelegem foarte clar cu ce fel de operă literară avem de-a face, o nouă însemnare ne amintește că lucrurile nu sunt așa simple, că un personaj profund veghează peste întreaga acțiune: „... ce poate să facă realitatea? Să te înfometeze, să te înseteze, să te nemulțumească. [...] Dar, înainte de toate, ea este definitivă. Totdeauna conduce la moarte. [...] Eu îi refuz realității aprobarea mea, cooperarea mea”.

Aceste intervenții sunt decorcentante, mai ales că sunt explicate abia spre finalul romanului, după ce acțiunea își urmează aproape complet cursul. Dar ele încheagă întâplările, le dă, în final, un sens.
Romanul are, pe parcursul lui, câteva schimbări nejustificate de ritm, sugerând că a fost scris în mai multe etape (lucru care se poate desprinde și din capitolul final de „Mulțumiri”). Totuși, per total are coerență și poate constitui o lectură foarte plăcută, chiar educativă, considerând, spre exemplu, referirile bine documentate la mitologia greacă. În ceea ce privește traducerea însă, deși pentru prima parte a romanului nu se pot face reproșuri, în a doua parte apare o meteahnă de care, până în prezent, nu am văzut să sufere decât traducătorii de limbă rusă: folosirea excesivă a prenumelor, uitându-se faptul că în limba română, verbul nu are nevoie să fie însoțit de acestea pentru a se putea înțelege persoana la care este conjugat.

Nu pot încheia fără a menționa calitatea deosebită a tiparului, hârtia gălbuie pe care ochiul o suportă foarte bine, indiferent de lumina în care este citită cartea (la bec incandescent, neon sau în lumina directă a soarelui), cu un gramaj extrem de ușor, făcând ca manevrarea cărții să nu necesite efort deși vorbim de un volum cu coperți cartonate.

• Plusuri

  Un roman efervescent care, deși nu are mai multe planuri de desfășurarea a acțiunii, este totuși foarte elaborat. Personajele foarte bine conturate și acțiunea închegată oferă o lectură bogată și satisfăcătoare.

• Minusuri

  În afară de ruperea de ritm care apare ceva mai mult spre final și de câteva formulări obositoare ale traducătorului, nu sunt multe puncte în minus ce ar putea fi menționate.

• Recomandari

  Recomand cartea nu doar fanior genului SF, ci și celor interesați de romane psihologice sau de suspans.