Ploaia va spăla binele și răul deopotrivă
Scris de Alice Teodorescu • 14 December 2011 • in categoria Lit. contemporana
Autor: Ismail Kadare
Rating:

Editura: Humanitas fiction
Anul aparitiei: 2010
Traducere: Marius Dobrescu
Numar pagini: 237
ISBN: 978-973-689-354-4
O campanie împotriva unei cetăți albaneze, condusă de măreața oaste otomană, este prilejul de a broda scene de război pline de cruzime și realism, totul pe fundalul unei spiritualități în căutare ori regăsire.
Nu știam ce să cred despre Mesagerii ploii când m-am hotărât să o citesc, însă mă așteptam să regăsesc același realism magic cu care mă obișnuisem din alte romane semnate Ismail Kadare. Cu toate acestea, am descoperit un realism cât se poate de ”crud” de această dată, pătrunzând fiecare aspect al unui război ambițios dus de semilună împotriva crucii albaneze. Chiar dacă nu mai este vorba despre fantasticul magic inserat pe nesimțite printre rânduri, în acest roman, scriitorul încearcă să surprindă spiritualitatea ”specială” din zona balcanică, o spiritualitate ce este pusă la grea încercare de ambele părți ale războiului.
Așadar, romanul prezintă desfășurarea unei campanii otomane împotriva unei cetăți albaneze, care se transformă într-o cronică a realităților războiului, dincolo de glorie, faimă și alte discursuri de ”cronici istorice”. Romanul pare scris ”în pas” cu desfășurarea războiului, prezentând gândurile pașei, consiliile nesfârșite ale mai-marilor oastei turcești, problemele cotidiene legate de hrănirea armatei sau de întreținerea haremului, absurditățile de pe front, durerea, disperarea și moartea prezentă în fiecare colț al pământului și al sufletului.
Deși este pe alocuri sec și monoton, firul narativ urmărește cu fidelitate ”strategiile” unui război sângeros, dar plin de incertitudini de ambele părți ale baricadei. Chiar dacă nu poți fi ”de acord” cu toată cruzimea de care turcii sunt în stare pentru a supune crucea, pe de altă parte, ca cititor, nu te poți ”abține” de la a simți empatie pentru ienicerii aruncați în primele rânduri ale măcelului. De asemenea, empatia devine și mai puternică pentru partea albaneză, cei asediați fără nici o vină (amintind, de altfel, de propria istorie marcată de ”asuprire”), creștini luptând pentru salvare. Toată această empatie este susținută de tehnica scriitoricească, inclusiv la nivel vizual, capitolele scrise din perspectiva albanezilor fiind foarte scurte, în italice, asemeni unor pagini de jurnal notând sentimentele vertiginoase ale prezentului sumbru: Vor să termine totul înainte de începerea anotimpului ploios. Căci, dacă încep ploile...Ne înălțăm adesea privirile și privim îndelung orizontul. Nici un noi, nicăieri. Doar pustietate și dogoare.
Întregul roman este însă o pledoarie pentru ștergerea granițelor dintre ce înseamnă bine sau rău pe timp de război, arătând punctele slabe și umanitatea ambelor popoare, dar, mai ales, umanitatea și greutățile din cadrul oastei otomane – plictiseala adusă de război, nedreptățile create din cauza unor simpatii sau antipatii, munca ostenitoare a unor personaje aparent nesemnificative precum intendentul-șef, cel responsabil de proviziile oastei ori deciziile pripite ale conducătorilor, ducând adesea la moartea unor oameni nevinovați.
O figură cu adevărat interesantă, ce se conturează pe fundalul acestei povestiri, este însuși cronicarul, cel aflat pentru prima dată în război, încercând să găsească vorbele alese și înfloriturile necesare unei astfel de campanii ”glorioase”, care se dovedește a fi cât se poate de ”neagră” și ”urâtă”. Încercând să se poarte după cum cere ”tradiția”, el sfârșește prin a fi ”înghițit” de frică, deziluzie și lașitate, prins în ghearele unei realități necruțătoare. S-au făcut dezbateri peste dezbateri, urmă intendentul-șef. Ce să li se lase și ce să li se ia popoarelor din Balcani: credința sau limba? îi mărturisește intendentul-șef cronicarului, subliniind, astfel, realismul tragic al unei istorii nescrise și nemiloase. De altfel, toată această narațiune în interiorul narațiunii principale poate fi considerată o metaforă privind ”adevărurile” fundamentale ale istoriei și modul în care acestea sunt produse/scrise/învățate/redate.
În final, ploaia devine un simbol al inevitabilului, dar și al neprevăzutului ce marchează realitățile războiului, dincolo de ”adevărurile” descrise de cronicari ori fabricate de imaginația bogată a conducătorilor în căutare de putere. Sfârșitul este, de asemenea, mereu neprevăzut.
-
Plusuri
realismul scenelor de luptă, verosimilul faptelor istorice, al tehnicilor de bătălie și al strategiilor de asediere a unei cetăți
-
Minusuri
ritmul ușor inert al narațiunii ce poate fi plictisitor pe alocuri
-
Recomandari
celor pasionați de scrieri istorice ori de scrieri de război