Titlu: Culorile despărțirii
Autor: Bernhard Schlink
Rating:
Editura: Polirom
Anul aparitiei: 2022
Traducere: Mariana Bărbulescu
Numar pagini: 256
ISBN: 978-973-46-8791-6

Culorile despărțirii, un volum de proză scurtă semnat de către Bernhard Schlink, autorul minunatei cărți Cititorul, însumează o colecție de nouă povestiri, în care iubirea, sau mai bine zis lipsa iubirii, reprezintă principala temă. Iubirea în toate formele pe care le-ar putea lua, iubirea care nu cunoaște vârstă, nu cunoaște piedici, dar care parcă încă de la început este sortită eșecului. Nouă povestiri care vorbesc despre oameni simpli, atât tineri cât și bătrâni, care reușesc să reitereze, în cele din urmă, maturitatea și înțelepciunea autorului, un om trecut prin viață.

Uneori am impresia că nu am acces la anumite cărți, că nu le pot simți „cum trebuie” din cauza lipsei mele de experiență. Însă forma în care Schlink își livrează proza este de-a dreptul uluitoare, scrisă într-un limbaj care, sincer, n-are nevoie de înfrumusețare stilistică: psihologia joacă un rol esențial în acest volum.

În prima povestire, intitulată „Inteligența artificială”, Schlink vorbește despre regret, despre vinovăție, despre greutatea care te apasă atunci când nu apuci să spui lucrurile la timp – pentru că celălalt nu mai este. Uneori, cel mai apăsător lucru este faptul că nu mai poți cere iertare, și trebuie să găsești un mod prin care să conviețuiești cu vinovăția, cu durerea care te macină pe zi ce trece. „Vara pe insulă” mi s-a părut cea mai intimă povestire, fiind, în același timp, declarația de dragoste a unui fiu față de mama sa. Textul încearcă să răspundă unor întrebări sensibile despre cum abordăm dragostea și sexualitatea, despre constrângerile condiționate de educație, despre ceea ce este firesc. Cu siguranță, dacă am putea din nou să luăm anumite decizii din în trecut, acestea ar fi unele diferite.

O altă povestire care mi-a plăcut extraordinar de mult a fost „Daniel, My Brother”, care ne pune față în față cu durerea pierderii, cu situația în care trebuie să-ți iei adio de la cineva drag, un prieten, un membru al familiei. Nu este niciodată ușor să pierzi pe cineva apropiat, nu-i așa? Cu toții avem această certitudine. Dar cum se schimbă percepția personală față de o persoană care nu mai este? Ce se întâmplă cu toate acele tensiuni, sentimente care, de-a lungul timpului, au modelat și dat viață unei astfel de relații?

Proza lui Schlink este plină de întrebări indirecte, îi dă cititorului de gândit, reușind să-i provoace sentimente dintre cele mai neobișnuite. Într-o formă destul de restrânsă (povestiri mai scurte sau mai lungi), Bernhard Schlink își expune înțelepciunea și profunda cunoaștere a psihologiei umane, aspecte care joacă un rol vital în reușita volmului Culorile despărțirii.

„Fiica iubită” este o povestire care depășește oarecum încadrarea „firescului”, fiindcă la un moment dat se-ntâmplă ceva ce ar putea fi considerat nu doar respingător, ci chiar imoral, în dezacord cu etica umană. Totuși, cum întregul este întotdeauna mai mult decât suma unor părți fragmentate, această povestire devine extrem de convingătoare în momentul în care ne dăm seama că, într-adevăr, lumea în care trăim este de-o complexitate imposibil de teoretizat. Uneori, soluțiile pot fi neobișnuite, însă cine este în măsură să definească și să impună conceptul de „normalitate”. Această proză ne reamintește că deseori este greșit să judeci situații, reacții, comportamente, să împarți vina și dreptatea, mai ales atunci când nu cunoști toate informațiile. De asemenea, demonstrează că fiecare relație își are propriile obiective.

Sunt de părere că multe dintre povestiri ar putea cu ușurință fi transformate în adevărate romane. Talentul scriitoricesc al lui Bernhard Schlink este remarcabil și am știut de la început, de când m-am aventurat în lecturarea acestei cărți, că va fi memorabilă. Și, într-adevăr, chiar a fost, purtându-mă, timp de câteva ore, într-o aventură întru cunoașterea și mai amănunțită a psihologiei umane, a modului în care trăiesc și reacționează și iubesc oamenii (atât de multe moduri, atât de multă efervescență), a modului în care se despart și regretă. O proză în care se simte atât tristețe, cât și speranță, scrisă într-un limbaj care curge, care nu-l solicită pe cititor. În Culorile despărțirii realitatea imediată se face simțită la orice pagină, iar pentru Schlink importante nu sunt dinamica, acțiunea, ci cadrul, sufletul omului, încercarea de a-i descoperi profunzimile, cu un simț deosebit al esențialului.

Nouă povestiri memorabile, scrise într-un stil precis, caracterizat prin austeritate, lipsa efectelor stilistice. Povestirile sunt, deși limitate ca număr de pagini, foarte dense, uneori chiar deosebit de intime și, cu ușurință, l-ar putea scoate pe cititor din zona sa de confort. Personajele, după cum am spus, sunt esența acestei cărți, și nu acțiunea, fiind dezvoltate în profunzime O carte care m-a emoționat și mi-a dat de gândit.

Text scris de Andrei Cioată.

• Plusuri

  Abordarea psihologiei umane în forme deosebit de neașteptate, o bună cunoaștere a sufletului omului și a „ficțiunii” care, deseori, ne caracterizează.

• Minusuri

  Deoarece anumite povestiri mi-au plăcut extrem de mult, mi-aș fi dorit să fie mult mai lungi. Normal, acest lucru nu este cu adevărat un punct negativ al cărții, ci o simplă justificare a motivului pentru care i-am dat patru steluțe și nu cinci.

• Recomandari

  O carte care se pliază mult mai bine pe așteptările cititorului experimentat, care abordează în lecturile sale și autori care nu pun accent pe acțiune, ci pe simțire și introspecție.