0Autor: Stanislao Dziwisz
Rating: 
Editura: Rao
Dacă memoria nu mă înşeală, în Moştenirea creştină a Europei Al. Paleologu constată existenţa a trei împrejurări externe majore care au dus la prăbuşirea comunismului: publicarea Arhipelagului Gulag al lui Soljeniţân în Occident, declanşarea aşa-zisului război al stelelor de către Ronald Reagan şi activitatea neobosita a Papei Ioan Paul al II-lea. Numai efortul conjugat al unui factor să-i spunem cultural, cu unul politic şi unul altul, religios a putut duce la străpungerea Cortinei de Fier.
În cea mai mare parte din acest volum, Stanislao Dziwisz, cel care i-a fost secretar personal Papei Ioan Paul al II-lea, rememorează, pe un ton cuviincios, întâmplările majore din viaţa sa. Deşi arhicunoscute, gesturile majore ale Papei îşi păstrează un impresionant halou de forţă. Măsurate cu ocaua diplomaţiei şi a "strategiei pe termen lung", dar ferme, împodobite mereu de o cuceritoare omenie şi naturaleţe. Pe cât este de neclintit în privinţa comunismului ("Nu vor fi ei cei care să ne determine să ne revizuim conştiinţa, nu vor fi ei cei care să ne înveţe ce înseamnă patriotism"), pe atât de blând se arătă cu tinerele prostituate venite în audienţă, plângând, cerându-i iertare şi primindu-i binecuvântarea. În viata Papei, gesturile fraterne (precum întâlnirile cu Maica Tereza sau cu Mehmet Ali Agca, cel care încercase să-l ucidă şi care, în loc să-şi ceară iertare, se întreabă uluit: "De ce nu aţi murit?") se împletesc firesc cu cel de curaj - de la scrisoarea adresată lui Brejnev până la vizitele făcute în ţări ostile creştinismului.
Ceea ce deranjează însă la această carte-elogiu este un surprinzător uz de termeni nespecifici religiei creştine. Sigur, jurnalistul Svidercoschi poate fi scuzat atunci când, referitor la arestările din oraşul Radom (Polonia) din iunie 1976, unde a avut loc o grevă a muncitorilor (susţinută imediat de intelectuali, studenţi şi ţărani) şi la formarea KOR - comitet pentru apărarea muncitorilor arestaţi şi a familiilor lor, scrie: "Fondatorii comitetului erau de tendinţe diferite, catolici şi atei la un loc, ca dovadă că, în numele solidarităţii, al binelui comun (subl. mea, S.M.), începea să se treacă peste barierele ideologice şi peste vechile prejudecăţi". Dar este oarecum neaşteptat să vezi cum Stanislao Dziwisz pare a lăsa să se întrevadă că temeiul luptei creştine cu ateismul comunist erau... drepturile omului şi cum, la un moment, emite - apropo de homosexualitate - o părere care ar fi fost mult mai adecvată unui om de ştiinţă utilitarist şi cu picioarele pe pământ: "dacă nu sunt respectate legile naturale, se compromite viitorul speciei umane! "Stricăciunea" comisă se va plăti tragic mâine!".
La fel de nepotriviţi în acest context îmi păr şi termeni cu două tăişuri - precum "ecumenism" - sau bonti de-a dreptul pentru orice credincios - precum toleranţă. De exemplu, când se aduce vorba despre relaţia dintre Karol Wojtyla şi evrei, Don Stanislao evoca astfel climatul din localitatea natală Papei, Wadowice: "Într-o atmosferă cotidiană bazată pe amiciţie, pe stimă şi pe toleranta (subl. mea, S.M.), Karol Wojtyla a putut cunoste ebraismul din interior". Fără o detaşare de aceşti termeni confiscaţi de cei fanatici intru abolirea sentimentului religios, cred că va fi foarte greu o combatere serioasă a noilor ideologii secularizate.
S-ar mai putea remarcă în această înşiruire de cuvinte hazul involuntar (pentru că vine de la un om) şi totodată amar (pentru că omul face parte din ierarhia bisericească; asta dacă nu este vorba de vreo eroare de traducere - nu singura, căci în carte mai putem citi şi despre "Spiritul Sfânt" şi "Sfântul Paul") al "supunerii reciproce" între bărbat şi femeie, care mă duce cu gândul mai degrabă la luptele greco-romane decât la iubirea familială.
În ciuda acestor defecte, cititorul va găsi în această carte - accesibilă, departe de pretenţii hermeneutice - prilejul de face cunoştinţă cu un om care făcea mai mult decât să "îi protejeze pe tineri, pe intelectuali, pe profesorii universitari cărora le era interzis să frecventeze Biserică", să "se lupte în fiecare zi pentru supravieţuirea omului polonez şi a patriei sale" etc. Un om care nu şi-a bifat sarcinile morale impuse de funcţie, ci şi le-a împlinit cu strălucirea celui care se ştie menit unei sarcini divine.
Scrisă de Silviu Man
Categorie: Religie/Spiritualitate | Autor: Stanislao Dziwisz | Editura: RAO
Jen spune:
28 April 2008 | 10:58 am
trecand peste aia cu toleranta “confiscata” (nu e confiscare, e pur si simplu realitatea: religia este foarte intoleranta), ce-are supunerea reciproca?! e de preferat supunerea femeii fata de barbat (aia pe care o promitem daca ne casatorim la biserica)? mda… traiasca standardele duble.