Titlu: Istoria Insulei
Autor: Evgheni Vodolazkin
Rating:
Editura: Humanitas Fiction
Anul aparitiei: 2021
Traducere: Adriana Liciu
Numar pagini: 376
ISBN: 978-606-779-828-9

În povestea imaginată de Evgheni Vodolazkin, istoria nu este fixă, dată, de la sine înțeleasă și acceptată, așa cum am putea crede, întrucât avem arheologi, cronici, cronicari și istorici, ci fluidă, maleabilă, capabilă să se adapteze și să fie adaptată așa cum o cer vremurile sau oamenii. Ea poate fi modificată ca să se muleze conform dorințelor și normelor în vigoare la momentul respectiv sau după cum îi taie capul pe cei care decid destinele oamenilor din prezent și din viitor, încercând însă, prin alterarea istoriei, să le modifice sorțile și celor din trecut.

Insula este un soi de tărâm mitic care a rămas izolat veacuri de-a rândul la marginea unui imperiu colosal ce multă vreme nici nu s-a sinchisit de ea, considerând-o prea neînsemnată și crezând că ar fi o prea mare bătaie de cap să încerce cucerirea ei. Au trecut veacurile, pe la conducerea insulei s-au perindat nenumărați lideri, au avut loc războaie interne, nord contra sud, până ce s-a stabilit că cel mai bine ar fi să existe doi conducători, din două dinastii diferite, dat fiind că nici dreptul celui care ar trebui să conducă insula și pe locuitorii ei nu e stabilit în mod indubitabil.

Așa că au ajuns să conducă, după nenumărate zbuciumări și frământări, asasinate, lingușiri, învârteli și mașinațiuni, doi tineri care însă nu au nici în clin, nici în mânecă unul cu altul. Dar așa s-a profețit. El o dorește pe ea, ea îl dorește pe Dumnezeu. Dar cum se iubesc și se respectă prea mult unul pe altul, fiecare în felul său, dar mai presus de toate își iubesc țara și poporul, ajung să conviețuiască pașnic și să conducă totul în liniște și armonie. Între timp însă au fost cuceriți, după un asediu și apoi negocieri, de Imperiu. Care Imperiu poate fi, de ce nu, sau aproape sigur, Rusia. Sau Imperiul Țarist. Sau URSS, e doar o diferență de nume, până la urmă.

Toate astea sunt consemnate de oameni aproape sfinți, cronicari, care și ei însă trebuie să joace așa cum li se cântă sau cum o cere „istoria”, altminteri suferă accidente misterioase, sunt considerați indezirabili și sunt exilați sau chiar asasinați pentru a „fi bine” pentru toată lumea. Pentru ca totul să fie conform. Până când are loc o revoluție ca să fie îndepărtați țarii… pardon, am vrut să zic prinții drepți și luminoși, cu respect pentru toți și toate și cu mare iubire pentru binele poporului, Parfeni și Ksenia, acum în vârstă de 350 de ani, care de buni ce sunt nici nu mai îmbătrânesc și nu mor ca orice ființă normală, iar țara să fie luată înapoi de cei care trebuie să conducă. De bolșevici sau comuniști… ba nu, de cei îndreptățiți.

„Ce doriți voi”, sunt întrebați revoltații când vin la palat.

„Să fie schimbați conducători”, răspund revoltații, eroii.

„Și ce vreți în loc?”

„Ceva nou. Noul. Știm noi mai bine ce e bine pentru noi. Să vină Strâmbul, că el știe tot ce-i drept.”

„Bine, atunci noi plecăm în exil și vă lăsăm să vă descurcați singuri.”

Și s-au descurcat. Rus… am vrut să zic Insula (care ajunge să se confunde de la un anumit punct încolo cu o mare țară de la răsărit) o duce mai bine ca oricând și trăiește în pace și armonie cu toate popoarele, mai ales cu vecinii, peste care nu s-a băgat și nici nu se bagă pentru a-și impune voința cu tancurile și rachetele.

Autorul celebrului Laur așterne în Istoria Insulei o parabolă despre timp și curgerea lui, despre istorie și despre cum se repetă aceasta ciclic, despre cuvinte și despre forța lor, despre cenzură, dar mai ales despre oameni și metehnele lor. Toate acestea prin intermediul cronicarilor care doar observă și consemnează, prin intermediul Prea Luminatelor Lor Înălțimi Parfeni și Ksenia, care comentează textele printr-o lentilă afectată de modernitate și de conformismul acestei modernități. Căci un regizor francez vrea să facă un film despre viața cuplului regal aflat în exil la Paris unde ai crede că trăiesc liniștiți și netulburați de evenimentele tumultuoase care se petrec pe Insula de pe care au fost goniți. Nimic mai departe de adevăr.

Car este carne. La acest cuvânt sățios, cronica se întrerupe pentru 150 de ani. Acești 150 de ani care au urmat sunt, pur și simplu, tăiați. Cât pe ce să spun cu o mână fără tremur, dar mâna nu-și are locul — deși cred că, tocmai, tremura. Numai că aceasta nu mai era mâna fratelui Meleti, ci a fratelui Galaktion. Resturi de file mai ies încă din scoarță, ca cioturile unui beteag.

Să fie tăiate filele care descriu vremea ocupației imperiale a poruncit, mulți ani după aceea, Atanas, ministru în guvernul Insulei. S-a dovedit că aceste file nu erau pagini ale unui trecut glorios. Într-un chip de neînțeles pentru Atanas, cronica conținea nouăzeci și cinci de file ale unei istorii lipsite de eroism.

S-a întâmplat că ministrul vizitase mânăstirea, și acolo îi fusese arătată cronica. El și-a băgat nasul în ea și a nimerit fragmentul referitor la Insulă ca făcând parte din imperiu. Fratele Galaktion, care era pe atunci cronicar, a descris după aceea cum ministrul s-a îmbățoșat și a început să miște din mustăți. Istoria aceea nu i-a convenit.

— Foarfece, a comandat el numai din buze.

I s-a adus foarfece și Atanas i-a făcut semn din cap lui Galaktion.

— Taie!

Galaktion s-a uitat năucit la ministru.

— Dar aceasta este, cum se spune, istoria… Este chiar așa cum este, prin aceasta e interesantă…

— Ei?! a urlat ministrul.

Galaktion s-a apucat de treabă. A desfăcut cu un pârâit manuscrisul, cotorul dovedindu-se nefiresc de bombat. S-a gândit că o să se întâmple ceva nefiresc. Așa le sunt frânte brațele celor arestați. A apăsat tare manuscrisul pe masă și a pus pe el doi butuci, ca să nu se închidă. A luat foarfecele cum ia cuțitul jugănitorul de cai… În clipa aceea, lui Galaktion i s-a părut că avea să castreze istoria.

.

.

.

— Arde!

.

.

.

Ministrul nu l-a grăbit pe Galaktion: i-a plăcut să urmărească moartea în chinuri a textului.

— Dacă istoria nu este eroică, a spus el gânditor, aceea nu e istorie.

S-a întors către cei din jur și a strigat, bucuros de găselnița lui:

— Ascultați, prostovanilor: dacă istoria nu este eroică, aceea nu e istorie. Scrieți! (Istoria Insulei, p. 131-132)