Muzeul imaginar
Scris de Ioana Ristea • 31 May 2008 • in categoria Eseuri
0Autor: Andre Malraux
Rating:
Editura: Rao
Nu de mult, răsfoiam într-o după-amiază o revistă românească de cultură. Pentru că nu aveam răbdare să citesc pe îndelete, am întins-o tovarăşului meu de bancă, ale cărui priviri le simţisem mai devreme curioase. El s-a uitat la mine şi a ridicat mâinile, apărându-se, şi zicând: "Pe mine nu mă interesează arta, cultura, nu e de mine". Gustul pentru pictură, de exemplu, ca aproape toate celelalte, nu este neapărat un dat, nu se moşteneşte, ci se cucereşte, cum zice Malraux.
Arta, fie că înseamnă pictură, sculptură sau fotografie, toate avute în vedere de acest volum, ne pune în relaţie cu trecutul. Muzeul imaginar înseamnă, în fapt, că fiecare epocă, fiecare individ îşi recompune propria familie de opere, comunicând astfel cu lumea. Astfel, omul îşi găseşte locul în eternitate.
Pentru Malraux, pare că arta nu înseamnă neapărat frumuseţe. E mai degrabă o formă prin care ne mântuim. Într-o primă instanţă, orice obiect poate fi considerat ca formă de artă, originea şi epoca din care face parte nefiind importante; ceea ce primează este dialogul dintre om şi obiectul cu care intră în rezonanţă. În al doilea rand, toate aceste obiecte, considerate ca "artă", sunt datate din punct de vedere istoric, de la Renaştere, şi localizate în Occident. În acelaşi timp, lumea artei este formată din opere pe care o epocă le creează şi din cele pe care le adoptă pentru că are impresia că le-a descoperit un sens; mai mult, operele trecutului facilitează înţelegerea celor contemporane şi invers.
Muzeul imaginar este un index, un inventar de opere destul de generos şi variat deşi în carte numai numele cele mai celebre sunt citate. O mulţime de reproduceri acoperă pagini întregi, venind în sprijinul afirmaţiilor lui Malraux.
Probabil că ideea centrală a cărţii este metamorfozarea unei funcţii: opera de artă îşi pierde calităţile şi rolurile atunci când este admirată într-un muzeu, în acest spaţiu care este special conceput expunerii lor. Tendinţa celor mai mulţi dintre noi este, ca atunci când ne găsim într-un muzeu, să atribuim pictura din faţa noastră cuiva. Când mergem la Luvru, mergem să o vedem pe Gioconda sau pe Leonardo da Vinci? Ne place mai mult pictura, tehnica şi bogăţia culorilor sau frumuseţea femeii prezentate? În secolul XVII, subiectul unei picturi era mai important decât autorul însuşi, în timp ce muzeul modern a adus aceste transformări radicale cu privire la percepţia artei. Înainte de existenţa muzeului, opera de artă era asociată altor elemente. Spre exemplu, statuia gotică, catedralelor. Malraux spune că tocmai această izolare de restul conducea la o mai bună apreciere a ei.
Lipsa unităţii unui muzeu contemporan (avem la un loc adunate lucrări prin esenţă diferite unele de altele) este şi ea şi va rămâne o problemă marcantă. Operele, indiferent de epoca din care provin, capătă noi valenţe tocmai din perspectiva faptului că sunt împărtăşite.
Scrisă de Ioana Ristea
Categorie: Eseuri | Editura: RAOCiteste cele 2 COMENTARII si spune-ti parerea!
-
Am observat tendinta multora de a nu considera ca opera de arta o lucrare care nu este expusa intr-un muzeu (sau intr-o galerie). Cand de fapt este invers, asa cum spuneai si tu, o lucrare are menirea de a infrumuseta un spatiu, de a il pune in valoare, ceea ce nu se intampla intr-un muzeu.
Lidia spune:
31 May 2008 | 4:21 pm
Intr-adevar, gustul pentru arta se cucereste, dar eu cred ca o parte din el este si un “dat” ereditar. In general imi place sa admir o opera de arta , dar o privesc si o inteleg cu alti ochi atunci cand cunosc autorul, viata lui, imprejurarile in care a realizat acea opera de arta…