Scris de Calina Matei • 26 February 2014 • in categoria Lit. contemporana
Am început să citesc romanul lui Philip Roth fără să mă interesez înainte cine e scriitorul sau care îi e subiectul, fiind mânată de o curiozitate copilărească, de tipul celei care te îndeamnă să pui mâna pe plita încinsă. Cam așa a fost și experiența lecturării „Teatrului lui Sabbath”, un joc de-a închisul și deschisul cărții, de retragere și revenire în mijlocul universului său degradat.
Romanul îl prezintă pe Mickey Sabbath, un bărbat trecut de șaizeci de ani, mizantrop, libidinos, fost păpușar și proprietar al Teatrului Indecent din New York. Scandalul în care a fost implicat alături de o studentă pe seama discuțiilor indecente purtate la telefon și înregistrate de către aceasta, l-au forțat să își reia traiul departe de New York, în Madamaska Falls din New Hampshire. Artrita e cea care l-a obligat să își agațe în cui marionetele, scoțând la iveală și mai mult din răutatea și latura întunecată a caracterului său dominat de obscenitate și goana după satisfacerea celor mai lascive pofte în brațele amantei sale, Drenka. Dar fericirea extraconjugală nu l-a ținut prea mult atunci când aceasta i-a fost răpită de cancer.
Certurile de acasă cu nevasta alcoolică, boală spre care Sabbath a împins-o sistematic, combinate cu absența amantei pe care o resimte mai mult în chiloți decât în inimă, l-au determinat să își lase în urmă existența din mijlocul munților și să se întoarcă la New York pentru înmormântarea unui vechi coleg. Dar cum nici în acest moment nu reușește să se dezică de caracterul său, ajunge să răscolească locuința gazdei în cautare de poze deocheate cu fiica acestuia, creând un adevărat festin tactil și vizual compus din lenjeria intimă a fiicei și a mamei, în timp ce clocește scenarii despre cum ar putea să o bage în pat pe menajera familiei.
Cea de-a doua parte a cărții prezintă rătăcirile personajului principal prin propria viață, atunci când își amintește de copilăria din Jersey și de fratele mort în al Doilea Război Mondial, atunci când își vizitează un unchi foarte bătrân sau când vizitează locul de veci al familiei sale. Și totuși, rătăcirile acestea nu sunt doar o plimbare prin trecut și prezent, sunt totodată o luptă cu sine între dorința de a trăi și cea de a pune capăt propriei vieți, în urma căreia lașitatea învinge.
Teatrul lui Sabbath nu a fost o lectură ușoară. Din contră, a fost o luptă a voinței și a răbdării, a toleranței și a scormonirii după o dovadă palpabilă și incontestabilă a umanității lui Mickey, pe care am zărit-o doar fugitiv, înainte de a fi îngropată din nou sub valuri de mizantropie și sub erotismul obsesiv care te acompaniază de-a lungul romanului.
Privind în urmă, la perioada în care a fost scrisă cartea, pot înțelege valurile pe care le-a generat în rândul cititorilor și criticilor, dar în societatea actuală, mă întreb dacă mai are aceeași forță povestea întinsă pe sute de pagini. Remușcările și reabilitarea personajului sunt negate în totalitate, făcând din Teatrul lui Sabbath un fel de teatru al absurdului din care nu rămâi decât cu vreo câteva scene comice și o înșiruire de perversiuni, așa-zisa călătorie spirituală neducând în fapt spre nicăieri.
În loc de concluzie, vă las cu recomandarea de a citi și altceva de Philip Roth înainte de a îi bate lui Sabbath la ușă, și anume Complexul lui Portnoy, cele două cărți fiind adesea puse în comparație. Altfel vă veți trezi în situația mea, în care îmi este greu spre imposibil de a spune dacă mi-a plăcut sau nu Teatrul lui Sabbath.
Franchețea și lipsa de pudoare cu care Roth își înzestrează personajele. Nașterea comicului din obscen care desacralizează orice situație.
Abundența detaliilor care ajung să obosească.
Celor deja familiarizați cu universul lui Roth, care vor avea abilitatea de a îl înțelege mai bine pe Sabbath și rătăcirile lui existențiale.
Copyright ©2011 Bookblog.ro