Titlu: Hai că am reușit, puștiule
Autor: Anthony Hopkins
Rating:
Editura: Nemira
Anul aparitiei: 2025
Traducere: Silvia Năstasie
Numar pagini: 320
ISBN: 978-606-43-2230-2

Anthony Hopkins mi-a plăcut dintotdeauna! Rolul său din Rămășițele zilei pur și simplu m-a vrăjit, urmând ca rolul lui Hannibal Lecter să mă fascineze. De fapt, întotdeauna mi s-a părut că reușește cumva să treacă dincolo de ecran cu (aproape) fiecare rol pe care îl interpretează. Într-un fel, m-am așteptat să fie și un bun povestitor, iar cartea de față, autobiografia sa, mi-a dovedit asta. Însă, de la forța magnetică a lui Hannibal Lecter până la subtilitatea melancolică a personajelor timpurii pe care le-a interpretat, nu m-aș fi așteptat ca a sa carieră să se construiască pe „o rețetă” aproape imposibilă: disciplină, talent (instinctiv?), pe alocuri ceva porniri violente, problemele cu alcoolul, dar întotdeauna sensibilitatea pe care publicul a intuit-o mereu.

În Hai că am reușit, puștiule, Anthony Hopking își radiografiază viața cu o sinceritate dezarmantă, își dă jos măștile (pe care, de altfel, nu aș fi zis că le-a purtat vreodată până când s-a identificat cu ele) și ne livrează lecții frumoase și profunde despre succes, despre memorie, despre regret și împăcare.

Te prinde încă de la primele pagini, probabil dat fiind tonul confesiv – ai impresia că stai de vorbă cu un prieten (How I wish this!), cu un prieten care nu urmărește să ți se înfățișeze precum o legendă sau un star și nici să își lustruiască imaginea publică.

Anthony Hopkins scrie cu luciditatea unui om aflat la vârsta bilanțurilor, dispus să privească în urmă fără menajamente atât momentele fabuloase de triumf, cât și pe cele care au lăsat răni, urmele dureroase. Există o autenticitate oarecum rară privitoare la felul în care vorbește despre copilăria sa din Țara Galilor, despre sentimentul aproape cronicizat de inadecvare care l-a urmărit ani la rând și despre anxietatea care a coexistat cu succesul său profesional. Într-un fel, toată „faima” mi se pare că a perceput-o nu drept o destinație supremă, ci un capitol al propriei sale vieți...

Memoriile sunt traversate de reflecții constante asupra artei actorului. Hopkins își amintește de întâlnirile decisive pe care le-a avut cu oameni care i-au susținut (într-un fel sau altul) drumul spre Hollywood, anii de formare academică, experiențele de pe scenă și marile roluri care i-au definit cariera efervescentă. Fascinația sa pentru meseria de actor rămâne încă intactă, chiar și la vârsta pe care o are, iar observațiile pe care le are despre construcția personajelor sunt adesea revelatoare. Pentru el, actoria pare să fi fost întotdeauna o modalitate de a explora natura umană și de a-și explora, de altfel, propria natură interioară. Am descoperit un artist preocupat în primul rând de nuanțe, de ritm, de cadență, de „adevărul” ascuns în mici gesturi mărețe.

Printre cele mai puternice pasaje sunt cele dedicate dependenței sale de alcool. Hopkins vorbește despre această luptă extrem de dificilă pe care a dus-o, într-o manieră lucidă, reală, și nu dramatizează nimic, nu încearcă să-și transforme recuperarea într-o poveste eroică. Îl simți vulnerabil, iar această vulnerabilitate reușește să confere cărții o valență emoțională aparte. În spatele unui actor premiat cu două Oscaruri și numeroase alte distincții onorabile se află un om care a cunoscut îndeaproape ce înseamnă nesiguranța și autodistrugerea, se află un om care a fost parcă în permanență în căutarea echilibrului. Din fericire, l-a găsit!

La fel de memorabile sunt reflecțiile despre familie. Relația cu părinții ocupă un loc central în volum și reprezintă una dintre cele mai emoționante dimensiuni ale cărții. Hopkins scrie despre tatăl său cu o afecțiune profundă, evocând o generație de oameni modești, muncitori și demni. Aceste pagini au o căldură aparte și dezvăluie rădăcinile unui om care, în ciuda succesului mondial, îți lasă impresia că, vorba aceea, „nu a uitat de unde a plecat”. În contrast, relația dificilă cu fiica sa este abordată cu tristețe și remușcare, și eu unul recunosc că nu știam prea multe despre asta. În această privință, Hopkins acceptă cu regret, dar în același timp încrezător, faptul că unele răni nu se vindecă niciodată și vor române sângerânde, iar această onestitate face ca mărturisirile privitoare la relația cu fiica sa să fie cu atât mai tulburătoare.

Structura cărții este fragmentară, uneori aproape dezordonată – n-aș zice că urmează întocmai o cronologie evidentă. Amintirile apar asemenea unor fulgurații, trecând de la copilărie la Hollywood, de la poezie la reflecții despre bătrânețe. Paradoxal, această formă funcționează foarte bine. Ea reproduce felul în care memoria „funcționează” la vârsta maturității târzii: nu cronologic neapărat, ci poate mai degrabă emoțional. Cititorul are senzația că ascultă un mare povestitor care își deapănă amintirile într-o conversație sinceră și chiar intimă.

Poate cel mai impresionant aspect al volumului este capacitatea lui Hopkins de a rămâne curios față de propria existență. La peste opt decenii de viață, nu scrie din poziția unui om care a găsit toate răspunsurile. Dimpotrivă, continuă să pună întrebări despre identitate, despre sensul succesului și despre felul în care timpul schimbă perspectiva asupra trecutului, despre felul în care lumea se schimbă, iar el este martorul acestor schimbări. În multe privințe, Hai că am reușit, puștiule este portretul unui om care încă încearcă să se reinventeze, cu aceeași neliniște creatoare, cu aceeași efervescență care l-a însoțit întreaga viață.

Rezultatul este una dintre cele mai introspective memorii scrise de o mare personalitate a cinematografiei contemporane. Hopkins se dovedește un povestitor captivant, capabil să transforme experiențele personale în „lecții” universale despre fragilitate, despre ambiție, iubire și regret. Citind această carte, ajungi să înțelegi mai bine actorul care a marcat generații de spectatori, dar mai ales omul din spatele rolurilor: profund vulnerabil, profund imperfect, lucid și surprinzător de uman, de ancorat în realitate. Volumul de față este, în esență, confesiunea unui titan al cinematografiei care privește în urmă fără să își ascundă greșelile și fără să își idealizeze victoriile. Această sinceritate, de altfel, a fost cea care a reușit să confere scriiturii frumusețea și forța necesare pentru a simți că, într-adevăr, ai citit o autobiografie reușită!

Text scris de Andrei Cioată.