Titlu: In the Country of Last Things
Autor: Paul Auster
Rating:
Editura: Penguin Books
Anul aparitiei: 1988
Numar pagini: 188
ISBN: 9780140097054

În ce îl priveşte pe Paul Auster şi trecerea mea din roman în roman, două întrebări revin constant: "Cum scrie Auster poezie?" şi "Cum ar scrie Auster dacă ar fi femeie?". La prima numai volumul său de poezii - pe care nu îl am - mi-ar răspunde. La a doua a făcut-o povestirea In the Country of Last Things. Astfel ar scrie Auster dacă ar fi femeie. Poate vă întrebaţi cum anume.

Cartea e apărută în 1987, an care mie îmi dă o stare de disconfort. Pe ea scrie "roman" şi e o scrisoare. Scrisoarea Annei Blume, trimisă din Ţara ultimelor lucruri, din lumea post-apocalipsă, haotică, dar sensibil guvernată de coincidenţe. Vorbind de disconfort, nu mă simt bine să ştiu că naratorul e Anna şi nu Sam sau Boris sau o umbră inflexibilă, nepărtinitoare. Decorul e ceţos, îmi lipsesc detaliile despre locuri, îmi lipseşte imaginea, vizualul stîrnit de cuvinte. E credibil ca o copilă care îşi caută fratele în ţara ultimă a nimănui (vă duce gîndul la Peter Pan?) să fie confuză şi pierdută, să scrie despre ce se petrece mai mult decît despre unde se petrece. Şi totuşi, locul tuturor ororilor, nedreptăţilor, luptelor e vag, nu are corp. Trecerea naratoarei e delicată, absentă, deşi urmează firul ultimelor lucruri (cruzimi şi violenţe) de care sunt oamenii capabili.

Şi în acest loc vag, printre vînători de obiecte, morţi în stradă, sinucigaşi-alergători, Anna Blume, evreică (amestecul de culturi e abia la început), îşi caută fratele. Cronica acestei căutări merită urmărită, fiindcă nu are finalitate; fiindcă se ştie de la bun început că a-l găsi nu e posibil. Astfel, Anna se agaţă de fiecare inimă pe care o întîlneşte: Isabel, Sam, Boris Stepanovich. Ele însă nu par a răspunde cu acelaşi ataşament, altfel de ce ar fi atît de vagi, slab conturate, aproape absente?

Cred însă că, într-o lume absurdă, spaima ultimă a personajului narator e cea legată de cuvinte. Ultimă, adică finală. Fiindcă scrie la un moment dat: "The words come only when I think I won't be able to find them anymore, at the moment I despair of ever bringing them out again." Exprimarea de sine prin vorbe se pierde, posibilitatea de a numi obiecte dispare, obiectele dispar; dacă obiectele dispar, omului-creator, care nu mai are ce numi, lui ce-i rămîne de făcut? Să dispară. Începe să se contureze aici una din temele lui Paul Auster: relaţia realitate-ficţiune. Încă e neclară, tremurată, nu are forţa unor The Brooklyn Follies sau The Book of Illusions. De aceea, poate fi interesant de văzut cum un narator (expeditor, în cazul acesta) convenţional, ne-elegant, fără a fi în stare de a face conexiuni surprinzătoare, cum fac mai tîrziu alte personaje, cum un astfel de narator îşi duce povestea pînă la final. Asta dacă există un final, cînd totul se mută în imaginaţie.

Dacă toţi trăim un mare roman şi Paul Auster este, după cum afirmă, un povestitor care are în minte o carte cu mult înainte de a o scrie, atunci In the Country of Last Things arată două lucruri: pe el povestitoare, cumva oprit(ă) la jumătatea unei construcţii, dar mai puţin demonstrativ(ă), mai puţin capabil(ă) să le amestece pe toate, şi proiectul unei lumii în care nu apar monştri, dar totul se pierde.