Şi-n iad e recesiune sau de ce frica nu se înţelege cu decizia

Titlu: În iad toate becurile sunt arse
Autor: Dan Lungu
Rating:

Editura: Polirom
Anul aparitiei: 2011
Numar pagini: 240
ISBN: 978-973-46-1852-1

Nimeni nu-ţi explică ce înseamnă cu adevarat moartea.

Dacă vine pe neaşteptate sau dacă e o transformare continuă întru inexistenţă, ca şi cum, trecând prin viaţă, ţi se întâmplă să mai mori pe drum, în repetate rânduri. Dar, într-un final, înveţi pe pielea ta. La propriu. Sau cel puţin asta ar putea lăsa de înţeles un scriitor fară ochi şi urechi, păr, gură sau intestine ce-ar putea construi cu frica lui personaje menite a fi oameni, dar ce-ajung să fie umbre. Oricum destul despre astea, hai să vorbim şi despre carte.

„În iad toate becurile sunt arse” sau cel puţin se ard alternativ. Iadul e un joc de tenis între un trecut plin de aventură şi vitalitate şi un prezent ce seamănă din ce în ce mai mult cu un film alb-negru de categoria B. Copilăria şi adolescenţa lui Victor reprezintă fără îndoială epoca lui de aur în care grijile, frica şi indoielile nu rezonau cu gândurile şi ambiţiile „muşchetarilor”. Pe cealaltă parte prezentul e un loc unde golul răzbeşte în faţa existenţialului, un ecou perpetuu în interiorul unui bibelou prăfuit, o consecinţă inertă a trecutului „glorios”. Victor, cum îi sugerează şi porecla „Franzelă”, surprinde esenţa omului de rând; nu e nici nimeni, dar nici cineva, n-are un număr de ani, dar e undeva pe la vârsta a doua, are un loc de muncă nesadisfăcător (un şofer de taxi fără înclinaţie profesională) dar îşi face leafa din experimente sociologice cheltuind-o apoi pe băutură într-o încercare eşuată de resurecţie a fostului aventurier. Şi toate acestea fiind rezultate dintr-o incapacitate emoţională de a discerne între un viitor prosper şi unul lamentabil, constanta şi ridicola frică de eşec. Victor ar fi putut fi mare, dar nu e. C-aşa-i în tenis!

Alternanţa planurilor creează din lectură un adevarat metronom a cărui referinţă ai putea-o plasa în jurul anului 1989. Capitol cu capitol faci câte un salt temporal înainte şi înapoi, în trecut şi-n prezent, sugerat nu numai prin prezenţa ba colorată, ba monocromă a lui Victor, dar şi prin o caracterizare lingvistică şi topografică. Prezentul e descris a fi sumbru, incolor şi insipid, ca o poveste mai mult de sfârşit decât de altceva, pe când trecutul dirijat de peripeţiile găştii de liceeni se derulează într-un ritm alert, cu un limbaj argotic în esenţă şi un umor de multe ori surprinzător, întotdeauna ca un început. Faimoasa gaşcă de „eroi necunoscuţi” a lui Victor înglobează o paletă largă de personaje prezentate doar prin poreclele acestora: Paganel, Capalb, Văru, Bastârcă, Fasolă etc., şi proiectate în eternitatea lui Victor prin individualităţi puternice dar succinte, cu alte cuvinte, prin „dixtracţie şi gagicăreală“. Veronica e dovada clară a evaporării şi a prezentului, fata pe care Victor o îndrăgise în tinereţe pentru vitalitatea şi firea puternică s-a evaporat, precum anii de glorie, în urmă lăsând o făptură ştearsă aproape până la inexistenţă, „o străină” ce aduce foarte puţin cu Veronica de adineauri. Ai putea spune că e aproape o copie fidelă a lui Victor.

Până la urmă am citit cartea de două ori. Am vrut să cunosc ambele poveşti, cea cu alternanţă şi cea fără. E adevărat că Dan Lungu construieşte un univers atemporal, o încleştare a trecutului cu prezentul în care Victor nu se dovedeşte a fi erou ci mai degrabă un personaj episodic menit a-şi schimba singur destinul, dar, fără îndoială, pe lângă sentimentul puţin lungubru asemenea celui dat de momentul în care ţi se arde bec cu bec instalaţia de Crăciun ca o serie de finaluri consecutive a fiecărui vis propriu, apare şi un sentiment de rezonanţă şi de posibilă înţelegere.

Sincer, nu ştiu cum e în iad, dar în viaţă aş paria că ţi se ard mai multe becuri.

Cumpără cartea În iad toate becurile sunt arse