0Autor:José Frí¨ches
Rating:
Editura: All

Titluri derutante

Dacă m-ar întreba cineva ce mai citesc, aş avea de ales între cele două titluri posibile ale romanului. Unul este general, Imperiul Lacrimilor pe care întrebătorul l-ar descifra ori drept cheia unei cărţi lacrimogene, din colecţia iubiri plicticoase, ori cheia unei posibile cărţi cu tendinţe socialiste ce urmăreşte să contureze în mod excesiv suferinţele umane. Dacă ar fi să fiu mai precis şi să-i zic doar de titlul primului volum Războiul opiului atunci ar crede acest volum fie unul de moravuri şi de demascare a vreunei reţele de droguri, fie unul de tip istoric cu cine ştie ce eveniment neinteresant. Aceste titluri prin urmare ar putea trimite la patru feluri de roman: romantic, naturalist, realist sau istoric. Poate până la urmă orice roman ascunde de fapt în el seminţele tuturor speciilor sale, totuşi una trebuie să fie predominantă, de aici începând stilul autorului.

Circuitul opiului

Cartea de faţă este un roman istoric indiscutabil. Perioada aleasă pentru reconstituire este cea a deceniului al cincilea din secolul XIX, atunci când China este copleşită de opiomani ce se puteau număra cu milioanele. Probabil că de la strategia Angliei de exploatare a Chinei să-i fi venit lui Marx ideea aia cu religia - opiul popoarelor. Care era tactica engleză comercială? Cum China exporta masive cantităţi de ceai, mătăsuri şi porţelănărie, negustorii au căutat o monedă de schimb foarte ieftină şi care să le aducă profituri ameţitoare. În fond, asta e strategia comercială perpetuată pînă azi, anume de a-l face pe producător să-şi vândă cât mai ieftin marfa, iar intermediarul şi vânzătorul final s-o dea cât mai scump. Să ne gândim că un kilogram de cafea costă în plantaţiile producătoare câţiva cenţi, iar în galantare ajunge la preţuri între 20-30 de dolari. Bun, pe acelaşi principiu au acţionat şi negustorii englezi care dădeau la schimb pentru preţioasele mărfuri chineze, opiu extras din India. Acesta la rândul său era preluat de intermediari chinezi care îi măreau conform aceleiaşi reguli comerciale preţul în mod înzecit.

Efecte opiacee

Tragediile din cauza acestui flagel se ţineau lanţ. Oameni care mureau de la supradoze ori de la calitatea îndoielnică, consumatori care îşi ruinau familia, pierdeau casele, deveneau muritori de foame, infractori, ucigaşi. Singurul lor lucru sfânt era opiul şi ar fi făcut orice pentru a şi-l procura, hm, atitudine obişnuită la drogaţii de azi. Mă gândesc că experienţa locală chinezească de acum două secole s-a întins ca pecinginea pe tot globul. Că drogul este doar una dintre formele de a-l sili pe individ să uite de principala sa calitate umană, gândirea şi că acestuia i s-ar putea adăuga privitul non-stop la televizor ori ascultatul muzicii cu volumul la maxim cât e vacanţa de lungă. Beţia, excursiile foarte costisitoare şi inutile, libertinajul în exces - ar putea fi şi acestea văzute ca forme de opiu. De ce să gândeşti ori să citeşti? Mai bine dă maneaua la blană, eventual în parcare să audă tot kilometrul de vecini din jur, nu scăpa nicio telenovelică fiindcă altfel Armando ajunge cine ştie tocmai în episodul ăla să zică un cuvânt decisiv, trage o beţie să te arăţi băiat de băiat şi tot aşa.

Impulsiuni socialiste

Intenţiile romanului sunt deseori moralizatoare şi evidente prin grija cu care sunt evidenţiate mai ales aspectele tragice ale Chinei abia ieşite din feudalitatea târzie. Există aproape tot reţetarul tristeţii: traficul de persoane, piraţii, dezastrele naturale - inundaţii ori furtuni tropicale, corupţia, crima în numele statului, clientelismul, rigiditatea şi îngâmfarea. Creştinismul este reprezentat doar de două figuri de misionari - un iezuit care încurajează relaţiile homosexuale şi un pastor baptist cu concepţii rigide şi mărginite. Evident, acestora le este opusă largheţea de vederi a taoismului căruia i se găsesc tot felul de apropieri cu creştinismul, ba chiar i se sugerează superioritatea.

Ce m-a interesat la acest roman?

De fapt a fost modul în care autorul a ştiut să realizeze o acţiune dinamică - şi într-adevăr cartea devine repede captivantă -, dar mai ales elementele personale, ingredientele reţetei proprii cu care a umplut un eveniment istoric. Şi aici remarc de departe numeroasele pasaje erotice în care nu e omisă aproape niciuna dintre formele de amor carnal, de altfel toate personajele sunt umanizate printr-o poveste de iubire cuprinzând obligatoriu şi scene de alcov. Şi că tot sunt aici să numesc câteva dintre personaje. Nash Stocklett o iubeşte pe Barbara Clearstone, căsătorită însă cu un vânzător falit de piane. Fiica sa Laura se va iubi tinereşte cu moştenitorul tronului Chinei, bastardul Piatră de Lună, acrobata Iasomie Diafană va cunoaşte extazul în compania Prinţului Tang, dar pe care-l va părăsi pentru un rebel care credea într-o formă rudimentară de socialism - chestia cu împărţitul loturilor în mod egal pentru toţi ţăranii, Jack Nigless, reprezentantul companiei engleze de opiu, se dovedeşte un înverşunat pederast şi e atras de un tânăr francez aventurier, mr. Vuibert.

Exotisme í  la Discovery

Un alt aspect imediat vizibil este sublinierea aspectelor exotice chineze. Începând de la mirosurile fetide şi dezgustătoare din suburbiile Shanghai-ului, continuând cu modul cum îşi omorau de mici fetiţele considerându-le o povară prea grea pentru familie, cum fetele erau transformate în prostituate de la vârste fragede sau cum băieţeii erau puşi la muncile cele mai umilitoare de la vârsta de 5 ani. Este schiţată o fantastă lipsă de umanitate. Felii din realitatea cea mai crudă chinezească ne sunt servite pe numeroase pagini. Oameni arestaţi fără motiv, corupţia generalizată, bunuri păstrate cu sfinţenie de generaţii care nu mai preţuiesc nici cât un castron de orez, alimente dubioase pentru gusturile europene - de pildă animale consumate de vii, şarpe dat prin usturoi, creier de maimuţă decapită pe loc, cotlete de şobolan. Este de fapt perspectiva unui ziarist care-şi umple articolul cu tot felul de lucruri aparent spectaculoase, dar banale oricărui om care a vizitat măcar o dată China.
Din acest punct de vedere, cred că Imperiul lacrimilor ar putea fi o carte de succes numai în ochii europenilor ori mai degrabă ai americanilor, prezentaţi în carte de altfel cu foarte mult respect. Este o perspectivă negativă în exces ca şi cum autorul ar balansa între două atitudini - pe de-o parte admiraţia pentru arta chinezească, inclusiv cea erotică, care a ajuns la un rafinament inegalabil, pe de alta dispreţul pentru organizarea societăţii chinezeşti care permite coexistenţa unui lux deşănţat alături de oameni lăsaţi să moară de foame. Oarecum peisajul acelei Chinei seamănă cu cel al României de dinaintea Unirii din 1859 aşa cum era descris de călătorii străini, de pildă de celebrul Richard Kunisch în cartea sa Bucuresti şi Stambul. Schiţe din Ungaria, România şi Turcia.

Fire narative

Primul volum nu are clar un caracter rotund. Se pare că destinele majorităţii personajelor vor fi urmărite şi în partea a doua Jaful de la Palatul de vară, pe care deocamdată nu am pus mâna. De altfel acţiunea presupune două fire: unul chinezesc, presupunând căutarea bastardului Floare de Lotus de către diferite grupări politice fie pentru a-l anihila, fie pentru a-l folosi ca o armă de şantaj, fie ca un simbol. Celălalt este de sorginte europeană şi constă în lupta la nivel microsocial pentru sau contra opiului. Din această perspectivă apar două clase de personaje - cele negative, partizane drogului, comiţând din lăcomie tot felul de lucruri abjecte şi cele pozitive - care de obicei suferă acţiunile rele ale ahtiaţilor. De altfel în funcţie de aceste două fire narative putem distinge personajele, altfel ele aparţin unei colectivităţi indistincte, o societate mandarinală amestecată cu ceva englezi, coruptă şi deschisă tuturor abuzurilor imaginabile. Să remarc în finalul primului volum şi prezenţa unei anumite tensiuni epice, deoarece prinţul tot nu a fost identificat, iar conflictele din jurul opiului încă nu s-au coagulat într-o acţiune hotărâtă.

Idei"idei

Ultimele observaţii legate de arta scriitorului sunt dedicate aspectelor textuale sau raţionale. Astfel, remarc la nivelul textului deseori inserţia unor proverbe de extracţie chinezească de genul Şarpele nu-şi schimbă năravul chiar dacă intră într-un tub de bambus, un maestru întrebat cum se simte răspunde azi pisică, mâine câine sau vorbind despre situaţia politică constată că odată cu eliminarea unui potentat, protejaţii săi se răspândesc rapid în anonimat: Când copacul se răstoarnă, maimuţele o iau la fugă.
În ceea ce priveşte zona ideatică, întâi constat că ne sunt înfăţişate o mulţime de informaţii despre religia tao, cum este proiectat corpul uman, împărţit în mai multe zone vitale în cadrul spiritului, al întocmirii lumii, al evoluţiei universului. Tao, Calea este văzută ca principiul coordonator fără de care nimic nu ar exista. Are însă simboluri vagi, nedesluşite şi necesită educaţie pentru a o putea înţelege. Răul, violenţa, mizeria s-ar datora numai oamenilor care nu au înţeles Tao. Mă gândeam aici că şi în definiţia creştină a lui Dumnezeu, se începe tot cu cuvântul Cale: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa, exclamă Domnul Isus Hristos. Există aici nevoia unei explicaţii pentru înţelegerea fenomenologiei lumii şi care diferă prin ideal - pentru taoişti importantă este înţelegerea Căii, pentru creştini importantă este finalitatea pentru care a existat un drum de parcurs şi anume contemplarea Divinităţii. E aici conflictul dintre existenţialişti şi ceilalţi filosofi. Existenţialiştii prin anularea finalităţii se dovedesc în acest sens taoiştii europeni. Într-altă parte se face o distincţie a oamenilor în funcţie de tao: există posibilitatea alegerii între simpla existenţă, definită de verbul a fi şi dorinţa arzătoare, definită de verbul a avea, iar cele două perspective care se deschid aici sunt incompatibile. "Cu cât ai, cu atât doreşti mai mult" a fi înseamnă şi a renunţa la lucruri, pentru a fi mai liber în privinţa faptelor şi gesturilor proprii". Societatea noastră de consum a ales verbul a avea cu toate lăcomiile şi jinduirile adiacente.
La sfârşit, aş mai menţiona o idee interesantă care ar putea circula şi pe bloguri ar fi crearea când şi când a unor dosare despre un eveniment cu poze, editoriale, interviuri, interpretări, predicţii. În trecut, acestea erau reţete pentru creşterea tirajului unor reviste ajunse în impas financiar. De asemenea e recomandabilă şi o vizită la Pagoda Iluminării din oraşul Canton care este celebră mai ales pentru o sală imensă în care este zugrăvit infernul budist: trupuri purulente, pe cale să fie înghiţite de şerpi, guri cu limbi de şarpe gata să muşte sânii păcătoaselor, zeiţe care se îndoapă cu diferite membre umane, cocoaşe de pitici, solzi de monştri. Un amestec de Dante cu mânăstirea Voroneţ.

Ceva de genu"™

Scrisă de Gabriel Adrian Mirea