Titlu: Pușca de vânătoare
Autor: Yasushi Inoue
Rating:
Editura: Humanitas Fiction
Anul aparitiei: 2013
Traducere: Angela Hondru
Numar pagini: 96
ISBN: 978-973-689-580-7

Mie nu-mi plăcea poezia. De fapt, nici acum nu-mi place, la o privire cantitativă. Cu vânătoarea nu m-am intersectat, dacă fac abstracţie de un prof de engleză care ne povestea, acum vreo 12 ani, despre izbânzile lui în domeniu.

Probabil că m-au făcut curioasă cu privire la nuvela lui Yasushi Inoue câteva cuvinte de pe coperta a patra: „de o intensitate emoţională extremă”. Asta pentru că sunt mai rece; asemenea afirmaţii mă provoacă să mă împotrivesc oricărei emoţii, şi nu îmi vine greu.

Yasushi Inoue (1907 – 1991), care a debutat abia la patruzeci şi doi de ani, a devenit celebru în Japonia pentru volume de ficţiune istorică tratând continentul asiatic. Puşca de vânătoare este volumul debutului, lipsit de lungimea şi ambiţiile următoarelor cărţi. Cât timp nu eşti pasionat de cultura japoneză sau de povestirile în ramă, cărticica asta te-ar putea întâlni doar din întâmplare şi s-ar putea face uitată a treia zi, cu tot cu meditaţiile ei despre singurătatea mascată abil a fiecărui om (căci despre asta s-a mai tot scris).

Mi se pare că scriu acum, poticnit, despre nuvela asta pentru ca, într-o zi, să-mi amintesc c-am scris că mi-a plăcut foarte tare şi să mă întreb de ce. Yosuke Misugi, un om oarecare, deşi cândva influent, îi trimite trei scrisori unui necunoscut care, văzându-l la vânătoare, a scris un poem în proză despre el – şi de fapt nu despre el, ci despre imaginea lui într-un simplu moment, pe un fundal alb; scrisorile sunt semnate de Saiko, fosta amantă a lui Yosuke, de Shoko, fiica de douăzeci de ani a acesteia şi de Midori, soţia lui. Şi nici măcar nu este vorba aici despre vreun Yosuke sau vreo Midori: aflăm curând că toate numele au fost schimbate de poetul preocupat de intimitatea personajelor sale.

Să vă spun că Shoko este o fire poetică, atât de poetică încât îşi transferă suferinţa asupra plantelor din jurul casei, cred că nu ar da tocmai bine (dar am spus-o şi se iartă, căci personajul are, să nu uităm, douăzeci de ani). Să adaug că Midori, descoperind de la începutul căsniciei relaţia incestuoasă a soţului, se apucă să-i compună acestuia nenumărate scrisori de dragoste, pe care apoi le trimite invariabil altor bărbaţi? Iar apoi, „ca la japonezi”, din ele nimic nu se concretizează. Să nu comentez mai nimic despre dezvăluirile lui Saiko dinaintea sinuciderii, mici răutăţi de neiertat până la o anumită vârstă, de neevitat după o alta. „Vrei să iubeşti?” / „Vrei să fii iubită?” – spre sfârşitul liceului, clasa lui Saiko şi-a ales cuminte un singur răspuns.

Legături cu domeniul cinegetic nu sunt greu de găsit: aşa cum trecem cu toţii de la stadiul de vânat la cel de vânător... sau cine ştie, poate cu europenii lucrurile se petrec invers. În orice caz, aşa cum trecem cu toţii de la singurătate la enervare în singurătate, se mai găsesc câte unii care să treacă de la observaţie la poezie. Pentru aşa ceva e nevoie de o doză de indiferenţă; cu timpul vine şi asta.

• Plusuri

  Concizia, sensibilitatea pe alocuri jucată.

• Recomandari

  Oricui îi plac Kazuo Ishiguro, Yasunari Kawabata, Yukio Mishima sau poveştile sfâşietoare.