Dulce ca mierea e glonțul patriei
Scris de Cristian Sîrb • 6 October 2010 • in categoria Lit. contemporana
Autor: Petru Popescu
Rating:
Editura: Curtea Veche Publishing
Anul aparitiei: 2010
Numar pagini: 462
ISBN: 978-973-669-994-8
Sfârșitul unei lumi
„Se întâmplă uneori, în istoria unei țări, ori chiar a unui om, un moment de transformare totală. Nimic din ce a fost nu mai e. Nimic din ce se potrivea nu se mai potrivește.” Romanul își țese trama în jurul copleșitorului, subminantului sentiment al nostalgiei. Nostalgia după ultimul război romantic: cavaleresc, cruțat de ideologii, un război al bărbaților, nu al emasculaților propagandiști de cabinet; ultimul măcel generalizat ce-a purtat dantelă însângerată la manșete, un război al autodeterminării, al reîntregirilor naționale, groparul marilor imperii: Primul Război Mondial. Nostalgia după iubirea totală, împărtășită, imediată. Și încă un soi de nostalgie: una improprie celui care o resimte; una fără nume, fără definiție, preluată ca atare de protagonist, ca un virus cu incubație îndelungă, de la ultimii martori demni de crezare ai dulcei orânduiri burgheze.
Foamea, golul de iubire, încleștarea trupurilor, a trupelor, și rememorarea războaielor ce-au schimbat gândiri, țări, oameni, obiceiuri, crezuri, limbi: bătălii în care am fost folosiți, am servit, ca popor, doar în chip de carne de tun; și alte bătălii, puține, ale noastre, purtate pentru recâștigarea identității și-a unei oarecare însemnătăți în prea maleabilul și amnezicul spațiu european. Lupta pentru a poseda un trup care nu se lasă supus cu una cu două, pentru a-l răvăși drăgăstos; pentru a amprenta definitiv, prin carne, un suflet de femeie. Îmbrățișări mincinoase, distante, sportive, dar și lubrice, disperate, adevărate doar atâta timp cât durează clipa, îmbrățișări neputincios-unificatoare – corpuri care se zbat să se conțină reciproc, cu profeția neizbânzii tatuată, la vedere, în carnea lor. Poezia cinică a realității, contemporaneitatea - imbecilizată de răsturnarea valorilor: sesizate cu ascuțime, fără pudoare, în amănuntul lor cel mai scabros.
Anii '60. O lume românească (veche) moare, grăbită de la spate de schimbările (demolările) programatice, nefirești. Împinsă către pieire de gloata de lumpeni, drojdia adusă la putere pe tancurile sovietice de prost înscenata „revoluție” comunistă. Mor manierele elegante și se usucă și cele din urmă vestigii știrbite, păstrate cu sfințenie, în memorie și-n sipete tot mai sărace, și scoase, la ocazii, ca moaștele, în speranța zadarnică a unei continuități, a unei rezistențe subterane – se stinge în uitare „farmecul discret al burgheziei”. Lăsând loc lipsei de stil, mitocăniei, miticismului gros. Ruinei. Amintirile – întotdeauna mai glorioase decât prezentul uniformizant, lipsit de strălucire; morții acuză, tardiv, din morminte, deșertăciunea cauzei pentru care au căzut; frigul de-afară, răceala din inimile oamenilor sunt iscate de suflul înghețat-vindicativ al morților inutili, al eroilor fără cauză, tranzacționați dinainte la masa tratativelor secrete, între criminalii nedisimulați (ca Hitler) și cei cu spoială umanistă, co-autorii morali ai dezastrelor (ca Churchill).
Înmormântarea precoce a unei lumi cândva promițătoare, ce fusese asasinată cu cruzime, postbelic, în văzul ipocrit al Europei.
Viitorul furat
Cum scriam în debutul textului de față, angoasantul roman Dulce ca mierea e glonțul patriei - cu tempo-ul alert, sincopat, senzual, cuceritor și deosebit de a c t u a l (!), consacrat de Petru Popescu - toarnă în urechile minții otrava unei insolvabile nostalgii (alăturarea dureroasă, dar irepresibilă, a lui nostos cu algos, întoarcerea+tristețea, în gr.), sonoritățile de sirenă odiseică ale unui imposibil, torturant, interzis: „ce-ar fi fost dacă...”. Nimic nu mai poate fi înviat, o știm. Totul e pierdut, jumătate de secol irosit pentru români. Atâtea decenii scurse, rătăcind pe un drum care, altfel, în alte împrejurări, nu ar fi fost al nostru. Povestirile amare ale vârstinicilor supraviețuitori, greața eroului-narator față de destinul de împrumut, îmbrățișat cu de-a sila. Nașterea unui vulcanic sentiment al înstrăinării, al neapartenenței (acel grăitor, romantic das Unheimliche). „Eram golit de putere, golit de mine însumi. Și culmea, încet-încet, mi s-a părut că m-aș împăca și așa, că m-aș obișnui, că m-aș supune. În orice fel, poate să fie bine.” Și primejdia resemnării...
Viața oarbă a tânărului suficient sieși, aflat la debutul celei de-a doua adolescențe, viața încă iresponsabilă, dusă ca prin ceață; un ecran care se încăpățânează să nu se fisureze încă-l desparte, hiperprotector, de restul omenirii, o plasă antiseptică, invizibilă - autosuficiența, narcisismul vârstei – placenta. Somnul său treaz, de individ abia căzut în lume. Viața văzută prin somn. O vreme - vremea suspendată, în care timpul nu cunoaște curgere -, a iubi și/sau a nu (mai) iubi au aceeași intensitate, aceeași valoare de adevăr, alternând cu ușurință; sunt deopotrivă verosimile sufletului său necopt, neatins de arsura suferinței. Cum se întâmplă de când lumea, a iubi e prețuit abia atunci când obiectul iubirii i se refuză, alunecându-i din brațe, retrăgându-se, ca un duh capricios, înapoi în misterul insondabil, feminin, din care s-a zămislit.
Soarta dramatică a unei generații - copiii războiului, „tineretul încruntat” - care nu învățase încă să sufere, să creadă sau să se îndoiască. Să zăbovească, să-și dorească a opri timpul. Trăiau oarecum rectiliniu, pradă curenților/curentelor, fără acces la propriul potențial de profunzime, fără idealuri – lipsind din ei înșiși. Suflete gata obosite. Suferința, refuzul, eșecul, realitatea aveau să-i tămăduiască.
Citeste cele 14 COMENTARII si spune-ti parerea!
-
Mulțumesc pentru lectura atentă.
Da, cu mai multe tăișuri prezența cuvântului „patrie” în titlul cărții. Mai ales pentru post-nouăzeciști (dar și pentru mine). Însă asigur pe toată lumea că este un sarcasm fin sau o ironie, cum preferați.
În același timp, P. Popescu nu își denigrează țara, cu toate că eu am impresia a fi ghicit în spatele rândurilor acestei cărți, maturizarea intenției autorului de a părăsi România, cu atmosfera ei culturală ce amenința să devină din nou irespirabilă, cu dictatura ei, nu comunistă în primul rând, ci una a prostiei, a analfabetismului promovat!
Își iubea feroce Bucureștiul!
-
Cred că iubea atât de mult Bucureștiul încât practic a făcut din el un personaj.
Patrie pe care o prețuiești atât de mult încât și gloanțele ei sunt ca mierea? Aștept să îmi confirme cartea supoziția.
Altfel, mă bucur că Petru Popescu a început să aibă parte de awareness-ul pe care îl merită. L-am văzut și la Cristoiu în emisiune, și la Stelian Tănase. E o încântare.
-
E atât de tânăr, în primul rând! Poate o fi un scriitor deja epuizat, dar ce mai contează, cu o asemenea reconfirmată precocitate!
Nu e vorba de nici o (dis)sprețuire a patriei, ci o neînțelegere, o căutare anxioasă a rostului morților celei de-a doua conflagrații mondiale. Pentru eroii noștri, care (ca și bunicul meu), după 45, au cam înfundat lagărele rusești sau pușcăriile comuniste. Halal cinstire! Și nu numai asta…
-
Pingback: bookblog (bookblog)
-
Foarte interesanta recenzia, voi lua cu siguranta cartea. Anul acesta am avut numai surprize placute de la autorii romani contemporani, incepand cu …si la sfarsit a mai ramas Cosmarul, de O. Craznic, un excelent horror medieval, si terminand cu Venea din timpul diez, a lui B. Suceava, un sf spectaculos. Acum, o noua carte romaneasca pe wishlist – si poate ca in curand o sa fim din nou la nivelul literaturii universale… cu conditia sa o tinem tot asa.
-
Mulțumesc.
Din păcate, boom-ul literar al anilor 1960 nu are corespondent, nu are un ecou pe măsură, post 1989… :(
Sigur, întristându-ne și bocind nu rezolvăm nimic. Mai bine ne-am apuca să scriem, pentru a ajunge „măcar” la nivelul scriitoricesc al Ungariei.
-
Da, Cristian, ai perfecta dreptate, eu totusi sper intr-o revigorare a literaturii romane. In ultimii ani aparusera doar romane-jurnal, romane-eseu, biografii, romane de viata…nimic cu intriga, cu actiune, cu personaje memorabile sau situatii exceptionale (definitia curentului romantic, de altfel, se refera la eroi exceptionali in imprejurari exceptionale…) Nu le neg valoarea, dar sa povestesti viata cuiva sau intamplari de zi cu zi sunt chestiuni care nu pot sustine o literatura, caci literatura inseamna in primul rand imaginatie. Ce avem noi acum sunt mai mult documentare, eseuri si cugetari, nu beletristica propriu-zisa. E aceeasi problema si cu filmele. Nu avem deloc SF, horror, policier, fantasy,thriller, aventura… Insa anul acesta mi se pare ca s-au mai reglat lucrurile in literatura, lumea a mai inceput sa lanseze romane pe domeniile astea, ceea ce ma bucura foarte mult.
Asa ca eu indraznesc sa sper, desi poate cam naiv, ca in cinci ani vom avea literatura adevarata, in toate domeniile. Pentru asta insa, e necesara si putina promovare, pentru ca poate exista carti romanesti foarte bune, de care n-a auzit nimeni, pentru ca sunt impinsi in fata doar Cartarescu si Hertha Muller. -
Sunt total de acord că lipsește (strigător!) fantezia din creațiile artistice românești de ultimă oră. Cerbicia asta în a acopia întocmai realitatea nu mai are și-un final? Cinema-ul a devenit un soi de reportaj jurnalistic-pseudo-artistic, iar personajele literare, deși nu de puține ori bine clădite, par de carton. Poate că astea-s dimensiunile (două la număr, ale) omului recent…
PS: nici o clipă nu am considerat-o pe HM o scriitoare româncă (și-n această atitudine, cred, am arătat respect dorinței exprese a scriitoarei)! Nu o consider nici pe departe o „amenințare” sau de-un talent care ar putea să copleșească, să inhibe un debutant român într-ale literaturii, oricât i-ar fi plimbat numele prin presă.
HM este o autoare de expresie germanică, maturizată în cultura germană și atât. Sper că a încetat toată lumea să încerce a o revendica pentru cultura română. Cum spunea Dan, e preferabil să ne ocupăm să-i promovăm pe cei puțini care mai îndrăznesc să se apuce de scris și-o fac cu har.
-
Cristian, ai intrutotul dreptate, nu cred ca Hertha Muller e salvarea pentru literatura romana, iar fictiunea cam lasa de dorit. E adevarat si ce a zis Dan, pe Suceava inca nu l-am citit, dar cartea dlui Craznic aduce clar un suflu nou in literatura noastra. Aveam nevoie de un thriller spectaculos si plin de mister, si iata-l. La cat mai multe!
-
Foarte frumoasa recenzia, m-a facut curioasa sa caut prin librarii cartea lui Petru Popescu, nu am citit nimic de dansul.
Cat despre ‘cui i-e frica de Herta Muller’, cred ca domnului Liiceanu, domnului Plesu si altor cativa domni ,autori de carti minunate, le este mai mult decat antipatica.
http://www.youtube.com/watch?v=dC2xXcY-z3w&feature=related
Sa nu ne alaturam domniilor lor, caci doamna Muller ne-a facut recent un cadou extraordinar, noua, tinerilor romani, spunand in sfarsit lucrurilor pe nume, intr-o Romanie in care de cateva decenii cuvantul ‘dizident’ isi pierduse intelesul in limba romana. Chiar daca HM nu scrie in romana, prin ceea ce a scris si prin ce spune, se vede clar ca ii pasa de ce s-a intamplat si ce se intampla acum in Romania. Personal, asta astept de la un autor roman: mai putina literatura de dragul literaturii si mai multa verticalitate si implicare in viata cetatii. Citesc o carte pentru a deveni un om mai bun, mai constient, mai implicat, mai putin indiferent, nu neaparat pentru a visa la ‘SF-uri’. Poate ca am avut deja o doza buna de ‘ realitate’, dupa cum scrie in recenzie, asa ca mi-am mai pierdut interesul pentru cartile ‘minunate’ care ignora ce nu vor sa vada.-
Eu nu cred în literatura angajată, în literatura care militează, fie și pentru un ideal atât de generos pe cât de utopic cum e „schimbarea lumii”. Și sper că nici Ileana Bogdan nu crede. Nu acest lucru îl aștept eu din partea Literelor.
E treaba scriitorilor dacă aleg să se implice civic, eu nu-i apreciez prin prisma implicării lor social-politice. Aș prefera să-i știu compunând, profitând fără rezerve și fără lene de talentul ce le-a fost dat, nu intrând în parti-pris-uri. Indiferent de care parte.
Însă, dacă ei țin morțiș să se vâre în polemici extraliterare, nu au decât. Opțiunile lor politice, atitudinea lor civică, de partea unei tabere sau a alteia, nu-mi vor influența lectura – atâta vreme cât ei nu decid, neinspirat, să-și mute războiul în propria ficțiune. Nimic mai grețos decât un roman angajat politic, un roman-propagandă.
Implicarea multor autori români în viața cetății s-a soldat fie cu luări de poziție prăpăstioase, ilogice, orbețe, ce le-au pătat definitiv reputația, fie cu tendința asta păcătoasă a ploconelii admirative în fața actelor unor grobieni ai politicii mioritice.
-
-
-
Ma bucur foarte mult, Cristian, ca imi impartasesti opinia, mi se pare ca ai subliniat extraordinar ideea lipsei fictiunii, si inca o data te felicit pt articol si pt tot ceea ce faci in domeniul literat, atat tu personal cat si Bookblog, de departe blogul meu preferat (chiar daca nu prea ma implic sa comentez, aici am intervenit pentru ca m-am bucurat de scoaterea in fata a unui autor roman printr-o recenzie excelenta, si de reactiile pozitive la aceasta miscare). Ai perfecta dreptate si cu Hertha Muller. Astept cu interes viitoarele recenzii pe bookblog, sper cat mai multe cu autori romani.
-
Pingback: Ce-am citit în 2010 | bookblog.ro
Carmen-Corina Gugu spune:
6 October 2010 | 2:58 pm
Mi-a plăcut întotdeauna la recenziile tale că ești luxuriant în amănunte fără să strici totuși farmecul lecturii cu detalii pe care trebuie cititorul să le descopere. Am văzut că se practică inclusiv dezvăluirea nonșalantă a finalului, ceea ce mie mi se pare odios.
Dar ca să vorbești despre carte îndepărtându-te în același timp de ea, trebuie să țeși la rândul tău o poveste, ceea ce e mai greu. ”Dantelă însângerată la manșete”, ”toarnă în urechile minții otrava insolvabilei nostalgii”, chestii dintr-ăstea.
Acum, sinceră să fiu, eu nu știam dacă să citesc sau nu ”Dulce ca mierea e glonțul patriei”. ”Prins” mi s-a părut o scriere remarcabilă, chiar nu îmi venea să cred că putea veni cu așa ceva la o vârstă atât de tânără.
Când am auzit însă de ”patrie” în titlul unei cărți scrise în timpul comunismului, scuză-mi idioțenia, dar m-am gândit că o fi făcut vreun pact nefericit. Dar cum să gândesc așa ceva despre cineva care a produs ”Supleantul”? Care a plecat peste hotare numai ca să își salveze opera de la întinare?
A fost pur și simplu un automatism regretabil de gândire. Mă bucur că mi-ai amintit cât de actual este de fapt Petru Popescu, în ”domeniul” care nu se schimbă semnificativ nici după zeci de ani: interiorul omului, fie el pe câmpul de bătălie sau în spitalul Fundeni, ferindu-se să fie ciuruit de gloanțe sau de cancer.