Titlu: Suflete de sticlă: traumele celor rătăciți în trecut
Autor: Gáspár György
Rating:
Editura: Pagina de Psihologie
Anul aparitiei: 2020
Numar pagini: 208
ISBN: 9786069494523

În știința relațiilor interpersonale, există ceea ce specialiștii numesc „teoria traumei”.

Psihologii sunt convinși că trauma nu este experiența negativă în sine. Trauma reprezintă efectul pe care trădarea, respingerea, abandonul, violența, umilința și alte experiențe similare îl au asupra corpului nostru psihic și emoțional. Așa cum o căzătură poate avea ca efect crăparea pielii și mai apoi cicatrizarea rănii, la fel se întâmplă și cu accidentele psihologice. Doar că acestea nu vor afecta corpul biologic – sau, cel puțin, nu de la început – formând însă pojghițe sufletești. Mecanismul de apărare este același. Rana se va acoperi cu o scoarță groasă, cu funcție de protecție. Însă coaja va bloca și capacitatea de a mai simți ceva. Așa arată calea traumei.

Din seria când te duci la mall să-ți cumperi geantă și pleci cu șase cărți în loc, în episodul de azi vorbim despre cea mai recentă carte scrisă de Gáspár György și anume Suflete de sticlă. De autor auzisem încă de acum câțiva ani de la prieteni care îi citiseră prima carte publicată – Copilul invizibil – și pe care oricât de mult îmi dorisem să o citesc nu se lipise de mine. Cum de s-a lipit asta de mine acum? Păi răspunsul este destul de simplu – cea mai recentă despărțire a readus sub lupă toate credințele învățate și moștenite despre iubire și relații la care am adăugat o foarte mare dorință a repara ceva „pe bune”, în speranța că nu voi mai repeta tipare în mod inconștient, așa cum precizează și subtitlul care se adresează celor traumatizați și rătăciți în trecut.

Așa că autorul se folosește de experiența de psiholog și psihoterapeut, de poveștile din cabinet și învățăturile aparținând psihologiei științifice pentru a ne aduce pepite sub forma unor lecții și învățături despre relații asupra cărora merită să reflectăm.

Formula e una simplă pentru că orice explicație clinică e precedată de o mică narațiune care urmărește firul legăturii amoroase dintre Silvia și Baltazar, de la prima interacțiune și până la presupusul final al relației (aici depinde cât de cinici suntem în parte pentru că și o ușă trântită tot poate rămâne deschisă).

Cartea lasă cumva senzația unui mic experiment de laborator unde trebuie să combini anumite substanțe pentru a observa un fenomen și a nota impresiile, doar că substanțele sunt traumele și fantomele trecutului care ne creionează prezentul și viitorul, și care lăsate netratate vor produce de fiecare dată același rezultat fără a-l înțelege pe deplin.

„Destinul nostru, al oamenilor, este îndeajuns de clar. Din copilărie, ne însușim anumite viziuni cu privire la cine suntem noi și cine sunt cei de lângă noi. Iar mai apoi, dacă nu găsim răgaz psihic și fizic necesar pentru a analiza veridicitatea acelor lentile mentale – prin care ne uităm spre interior și exterior, deopotrivă – totul va funcționa ca într-un spectacol de teatru. Întreaga viață, se joacă la nesfârșit aceleași scene, în baza unui scenariu predefinit. Și în ciuda faptului că actorii se mai schimbă...aceștia intră necontenit în pielea acelorași caractere, ce dispun de același unic repertoriu de acțiuni. Pentru a determina o schimbare, este necesar să ne adunăm curajul de a parcurge drumul înapoi spre copilărie, ca mai apoi s-o luăm de la început...cu mintea adultului care suntem în prezent.  </i>

Fazele relației și desfășurarea lor sunt doar un pretext pentru o săpătura mai amplă în trecutul personal și în copilărie unde traumele își au originea și unde mecanismele de apărare se creează, fie că ele ajung să semene în prezent cu o detașare voită de orice noțiune romantică sau cu o alergare constantă după iubire. Într-un fel sau altul rămânem blocați în copii ce am fost și lipsurile de atunci, mai ales cele de natură emoțională care aruncă umbre lungi peste prezent pentru că nu facem decât să căutăm vindecarea prin retrăirea acelorași tipare din care vrem să ieșim victorioși. De aceea tindem să ne alegem parteneri care seamănă părinților sau care ne aduc în dinamica de atunci.

„Calea creșterii psihologice este dureroasă, dar nici pe departe atât de complicată ca o viață trăită în lipsă de cunoaștere și fără de conștientizare personală.

Fiindcă nimeni nu-și poate vindeca de unul singur corpul psihologic. Fiecare muritor are nevoie de empatia unui seamăn de-al său, pentru a dărâma zidurile de apărare cu care s-a înconjurat. Și astfel, unul dinăuntru și altul dinafară, vor da la o parte cărămidă cu cărămidă – pentru a se reuni. Vor curăța împreună rănile adânci ale celuilalt, pentru ca mai apoi să poată răzbate până la suprafață energia vindecătoare.”

Ce mi-a plăcut cel mai mult e echilibrul dintre personaje și aportul de lucruri disfuncționale cu care vin la pachet, arătând de fapt că nimeni nu e imun sau scutit de traume și că și un comportament aparent sănătos poate ascunde durere sau veni din dorința de a compensa o lipsă.

Știu că poate părea împovărător ce am relatat mai sus pentru că efectul de lupă scoate toată mizeria de sub preș, dar mesajul cărții e mai degrabă unul optimist, care lasă loc speranței și șansei de a ne pune pe picioare ca adulți.

„Oamenii sunt ca niște geamuri de sticlă. Ele strălucesc în lumina soarelui, dar atunci când întunericul se lasă, frumusețea lor nu mai este relevată decât de aprinderea unei lumini din interior.”

• Plusuri

  Formula narațiune – lecție/explicație care ajută la înțelegerea în profunzime a ce se întâmplă cu noi atunci când trecem prin diverse evenimente dureroase. Faptul că nu abordează concepte psihologice ca la școală, din punct de vedere teoretic și atât. Cuplul Silvia-Baltazar poate servi drept avatar pentru propriile traume și răspunsul la ele.

• Recomandari

  Celor ce se caută pe sine și doresc să dea jos cărămidă cu cărămidă zidurile de apărare.