bookblog.ro

Despre rolul răului în lume

Scris de • 18 August 2021 • in categoria

Titlu: Apocalipsis
Autor:
Rating:
Editura:
Anul aparitiei: 2019
Numar pagini: 232
ISBN: 978-973-46-7723-8

Atunci îi repetase tâmplarul Iosif David fiului său vorbele pe care acesta n-avea să le mai uite vreodată, oricâtă filosofie citise, după aceea: Când moare un om ca ăsta, moare o lume, măi băiete! Cum l-am văzut eu, în tinerețe, și cum arăta acolo, în beciul ăla, oh, Doamne! Eminescu asta a fost, o lume, Cristiane, oamenii își vor aminti veșnic de el și de poeziile lui! Să nu-i rătăcești cartea vreodată

Despre apocalipse mari și mici este acest excelent scris roman al lui Adrian G. Romila pe care abia l-am dat gata într-o săptămână, așa densă și plină de înțelesuri îi este proza. Despre apocalipse nu la nivel planetar, ci la un nivel mai mic, dar cu însemnate pierderi de vieți omenești și catastrofale pierderi culturale.

Începe cu apocalipsa unui oraș, mai precis cu prăbușirea ultimei redute creștine în fața otomanilor: căderea Constantinopolului, oraș simbolic și considerat inexpugnabil, până să se trezească în fața cu o oștire câtă frunză, câtă iarbă, care va lăsa prăpăd în urma ei după ce va trece de zidurile orașului.

Continuă apoi cu povestea principală, cea a tâmplarului Cristian David, nume predestinat, cum se va dovedi nu numai la final, un simbol sfânt, de vindecare a răului prin sacrificiul suprem, ci și de-a lungul poveștii. Acesta sosește în toamna anului 1917, când Marele Război se apropia cu pași lenți, dar siguri de final, în satul Prisăcani din Munții Neamțului, la granița cu Imperiul Austro-Ungar, unde este tocmit de preotul satului să restaureze lemnăria bisericii.

Alături de el vine și mama sa, personaj ce va rămâne însă tot timpul în umbra formidabilului caracter pe care-l reprezintă Cristian, după nenumărate peregrinări de-a lungul și de-a latul țării (pare-se, în căutare tatălui dispărut, alt personaj de pomină).

În satul din munți, izolat și uitat de toți, ecourile războiului ce zguduie deja Europa de mai bine de trei ani ajung doar sporadic. E drept că toți flăcăii buni de muncă au fost chemați la oaste și că probabil mulți dintre ei nu se vor mai întoarce niciodată acasă, însă parcă satul o duce mai bine ca oricând. Dar lumea vrea să afle știri de pe front, iar cel mai în măsură să le ofere este tocmai Cristian David, fost conțopist ce-a cunoscut de-a lungul scurtei perioade petrecute în prima linie purtând scrisori de colo-colo, grozăvenii cât să-i ajungă pentru o viață întreagă.

Și uite așa, molcom, duios și cu o proză foarte lirică, aflăm și noi, odată cu sătenii, cum e pe front. Și cum amenințarea cea mare nu provine de la cei care-au stârnit războiul și care vor să cucerească lumea în numele unei ideologii ce va da naștere multor monștri peste nu foarte mulți ani, ci de la cei alături de care luptă românii. Căci se pare că se intuia încă de pe atunci plaga ce va aduce apocalipsa în marele imperiu cu care suntem vecini pe două laturi – în speță, bolșevicii, proaspăt treziți cu mâna pe putere și gata să nimicească orice imperialist ce asuprește dârza și răbdătoarea pătură muncitoare.

Dar nu rămânem numai în prezent, ci mergem hăt-departe, în negurile zbuciumatei noastre istorii, dar și mai recent, în vremuri mai apropiate, pentru a afla că nu e lucru chiar curat cu neamul ăsta al Davizilor din care se trage și Cristian al nostru: oameni înzestrați cu prea mult har pentru a părea lucru în întregime curat. Căci orice obiect iese din mâinile lor parcă ar prinde viață. Și cum popimea încă deține o influență colosală, ei bine, iacă, prilej de dese cugetări filosofice, dar și de contraziceri pe tema binelui și-a răului, dar mai ales a răului.

Pentru că e și răul bun la ceva, după părerea lui Cristian David: căci fără rău nu poate exista nici bine, cum fără bine nu poate exista nici răul, la fel cum nici lumina nu poate exista fără întuneric și nici Cel de sus nu poate exista fără cel de jos.

Lectura nu-i deloc facilă, și pare că această carte n-a fost gândită pentru a fi savurată în metrou sau în parc, cu un ochi după copilașul care se dă în leagăn sau pe tobogan. E o lectură grea, doldora de referințe și de înțelesuri ascunse, dar care, după umila mea părere, îți va oferi un imens sentiment de satisfacție la final. Dacă vei ignora ultimele pagini, care se potrivesc exact ca nuca în perete cu tot ce-ai citit până atunci.

„Mai târziu, în studenție, la Budapesta, vorbind despre poezia și filosofia modernă în Europa cu prietenii săi maghiari, cehi și sârbi, în aburii cafenelelor de pe malul Dunării, Cristian David recunoscuse în sinea lui că, spre deosebire de ce se-ntâmpla de la Budapesta mai spre vest, arta ultimilor ani în Regat, dincolo de Carpați, nu cunoscuse niciun fel de faimă, dimpotrivă. Cel ce ar fi trebuit să ducă mai departe suflul unui ev în cultura țării sale nu fusese înțeles și se pierduse în neant, cum se pierd toate cele bune și frumoase, printre oamenii proști și săraci. Ceea ce văzuse în beciul sălii de autopsie, la Spitalul Brâncovenesc, pe 16 iunie 1889, era exact ruina literaturii românești, prăbușită înainte de a se fi ridicat până la capăt. Odată cu moartea acelui om se-ntâmplase cu adevărat „un apocalipsis”, unul „privat”, unul dintre cele multe care, mari sau mici, au fost și vor mai fi. Unii au zis că lecturile adânci din Schopenhauer și un anume pesimism discret, după aceea, i s-au tras lui Cristian David din vederea cadavrului, pătat ici-colo de soluțiile îmbălsămării, al poetului ale cărui cuvinte le-ar fi citit apoi de nenumărate ori în volumașul de la Socec al tatălui său.”

    Categorie: | Autor: | Editura:



    Lasa un comentariu

    Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

    Citeste si

    Copyright ©2011 Bookblog.ro