bookblog.ro

Curtoazia în Societatea feudală

Scris de • 11 September 2009 • in categoria

Titlu: Curtoazia în Societatea feudală
Autor:
Rating:
Editura:
Anul aparitiei: 1998
Traducere:
Numar pagini: 223
ISBN: 973-35-0715-6

În două articole precedente ne-am oprit asupra câtorva aspecte legate de nobilimea feudală şi de războiul medieval european, aşa cum sunt ele prezentate în Societatea feudală. Clasele şi cârmuirea oamenilor de Marc Bloch. În prezentarea de faţă vom face referiri la un alt aspect al evului mediu european: curtoazia.

Senzualitatea este frecvent prezentă ca fiind potrivită femeii mai degrabă decât eroilor.

Termenul care, de prin anul 1100, serveşte în mod curent la desemnarea prin excelenţă a mănunchiului de calităţi nobile este "curtoazia", cuvânt care vine de la francezul courtoisie. Fie că era vorba de simple uzanţe de bună-cuviinţă sau de precepte pur morale, de "curtoazie" sau de "probitate", codul a avut ca patrie curţile Franţei. Mulţi tineri nobili veneau să înveţe pe lângă prinţii francezi, o dată cu limba, regulile de comportare în înalta societate.

Începând cu secolul al XII-lea se semnalează o societate în care influenţa feminină îşi face din ce în ce mai mult apariţia. Femeia nobilă nu fusese niciodată închisă în gineceu. Ea conducea casa, fiind mereu înconjurată de slujnice, dar uneori conducea şi fieful. Astfel, "camera doamnelor" nobile şi curtea este de acum locul în care cavalerul se străduieşte să strălucească şi să-şi eclipseze rivalii prin fapte eroice, prin fidelitate faţă de bunele uzanţe şi prin talent literar.

Literatura era ascultată mai degrabă decât citită, cavalerii dedicându-se cu predilecţie genului liric. Cel mai vechi dintre trubaduri se numără, nu întâmplător, şi printre cei mai puternici prinţi ai regatului Franţei: Wilhelm al IX-lea de Acvitania (decedat în 1127). Compoziţiile scurte şi în general de o artă savantă se pretau admirabil la prezentare în adunările aristocratice.

Caracteristicile amorului de curte au fost generozitatea şi luxul.

În contextul în care căsătoria nobilului era adesea o simplă afacere, în feudalismul timpuriu apare o nouă concepţie a iubirii: dragostea "de curte". Trăsăturile caracteristice amorului de curte se pot încadra în umătorul şablon: iubita era în general o femeie măritată, îndrăgostitul nu era niciodată soţul, bărbatul se adresa adeseori unei doamne de rang superior, iar devoţiunea bărbatului faţă de femeie era netăgăduită.

Biserica le impunea membrilor săi ascetismul, iar laicilor le ordona să-şi limiteze legătura sexuală la căsătorie şi la procreere. Subordonarea iubitului era o atitudine nouă care se exprima în termenii vocabularului vasalic, dar transpunerea nu era doar verbală. Acest cod amoros era puţin dependent de gândirea religioasă, influenţa clericilor asupra claselor superioare laice fiind mai puţin puternică.

Deosebită prin putere, avere, fel de viaţă şi morală, clasa nobililor era, către mijlocul secolului al XII-lea, pregătită să se cristalizeze într-o clasă juridică şi ereditară. Această stare socială va folosi de acum înainte, pentru a-şi desemna membrii, cuvântul "gentilom" - om de "neam" bun, adică de rasă bună (din francezul gentilhomme).

    Categorie: | Autor: | Editura:



    Acest articol are 1 COMENTARIU. Spune-ti parerea!

    1. Pingback: Steaguri, cărţi şi tir cu arcul | Jurnal de departe

    Lasa un comentariu

    Adresa de email nu va fi facuta publica. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

    Citeste si

    Copyright ©2011 Bookblog.ro