Cultura modernă, între înțelegere și neînțelegeri
Scris de Alice Teodorescu • 24 May 2011 • in categoria Eseuri
Autor: Roger Scruton
Rating:
Editura: Humanitas
Anul aparitiei: 2011
Traducere: Dragoș Dodu
Numar pagini: 219
ISBN: 978-973-50-2920-3
În momentul în care cultura ”înaltă” este considerată un derivat al religiei, se naște întrebarea: Ce rămâne postmoderniștilor lipsiți de credință?
Încă de când am citit rezumatul acestei cărți, mă așteptam să găsesc în paginile sale o expunere teoretică, obiectivă, făcută de un specialist în cultură occidentală, asupra formelor pe care ea le-a îmbrăcat de-a lungul istoriei pentru a ajunge la forma de azi, cea de popular culture. Așteptările mi-au fost parțial împlinite, întrucât am ajuns față în față cu o demonstrație destul de virulentă asupra a ceea ce înseamnă „cultura” de azi, cu toate derapajele sale și lipsurile manifestate în special în cadrul generației tinere.
Pornind de la concepte antagonice precum civilizație/ cultură, modernism/ postmodernism, cultură înaltă/ cultură populară (în sens academic, echivalentul culturii pop), Roger Scruton prezină în Cultura modernă o apologie a culturii înalte, bogate în sensuri profunde și spiritualitate, pentru a blama necrozarea valorilor în favoarea unui glam postmodern, lipsit de orice semnificație sau credință. Pentru a își susține teoria: Țelul meu în această carte a fost să exemplific această ignoranță ciudată – ignoranță nu a faptului de a nu cunoaște că sau a nu cunoaște cum, ci a faptului de a nu cunoaște ce. Nu mai știm ce să facem sau ce să simțim; lipsa de sens a lumii noastre este o proiecție a paraliziei noastre în fața ei. , Scruton face o trecere în revistă a curentelor ideologice care au marcat schimbări majore la nivelul umanității, începând cu Iluminismul, punctul de cotitură pentru ”învingerea” spiritualului de către rațiune.
Analizând evoluția paradigmelor de natură filosofică, artistică, socială și, pe alocuri, politică, Roger Scruton trasează, prin intermediul a trei dimensiuni – culturală-religioasă, culturală-estetică și culturală-etică – ”degradarea” și scoaterea sacrului din sfera publică, pierderea sentimentului de comunitate, ștergerea importanței riturilor de trecere, în final, pierderea valorilor, pentru a da, în cele din urmă, soluția: îndemnul lui Confucius de a trăi ca și cum ar conta veșnic ceea ce facem, în ideea în care ar trebui să redobândim comunitatea, etica, spiritualitatea pierdută.
Deși punctele de vedere pe care le prezintă sunt desprinse din istorie, faptul că reduce la zero o întreagă cultură pop, denunțând muzica rock, arta necovențională (graffiti-ul), capacitatea tinerilor de a se desprinde de fenomenul de fan sau de mirajul drogurilor și al sexului, m-a făcut să citesc din ce în ce mai reținută acest demers, demascându-mi-se a fi unul pseudoștiințific în multe dintre momentele-cheie. Mai mult, desconsiderarea importanței unui Foucault sau unui Derrida în umanism, la care se adaugă exprimarea ofensivă față de avangardism și denumirea ultimelor capitole destul de dur Mâini trândave și Lucrarea diavolului , nu fac decât să submineze discursul construit în primele capitole.
Așadar, teza conform căreia religia determină cultura înaltă, arta consistentă și că dă un răspuns nevoii de apartenență tipic omenești se susține până la un punct, dincolo de care Scruton deplânge, din punctul meu de vedere pe nedrept, pierderea totală a valorilor și ”plutirea” în neștiință. Cultura pop își are, în cele din urmă, locul în devenirea umană și chiar dacă religia, ca instituție, și-a pierdut din însemnătate și chiar dacă societatea tradițională este pe cale de dispariție, umanitatea simte, în continuare, nevoia de a se împlini spiritual, însă această căutare a devenit, în ziua de azi, cu atât mai personală, generând o artă la fel de personală, care este mai mult sau mai puțin valoroasă. Așa cum fiecare curent nou apărut a fost considerat o intruziune și un nonsens, tot astfel pare să fie catalogată și cultura pop de către Roger Scruton, deși, din amestecul de forme fără fond, ies la iveală și ”operele” create, cu talent, pentru a își depăși condiția imediată, perisabilă.
-
Plusuri
perspectivele din care abordează anumite concepte sunt inovative, cartea conține numeroase referințe critice
-
Minusuri
limbajul încifrat, demonstrațiile încâlcit, ”extremismul” teoretic și expunerile care cad în subiectivism
-
Recomandari
pentru pasionații de studii culturale, pentru cei care sunt interesați de disputa modernism/postmodernism
Citeste cele 3 COMENTARII si spune-ti parerea!
-
Multumesc frumos pentru comentariu. Toate cele bune :)
-
Doamna Teodorescu este o intelectuala de factura neo-marxista,pe care,in mod reflex(conditionat) o sperie orice “erezie” de la linia corectitudinii politice.Daca nu se inchina cineva la icoana umanistului Derrida( demolatorul pasionat al incarcaturii sacre a cuvantului),este exclus din cercul frecventabililor si,cine stie, maine-poimaine va fi acuzat de fascism.
Of,of,sunteti goala ca o gogoasa,si va temeti sa auziti rostit Adevarul.
Alin Cristea spune:
21 March 2012 | 4:49 pm
Eu am cumpărat azi, 21 martie 2012, cu ultimii bani din buzunar, cartea lui Roger Scruton despre cultura modernă.
Din cîte am răsfoit-o, cu mult interes și satisfăcut de investiția făcută, nu am întîlnit (încă) vreo teză sub această formulare “Religia determină cultura înaltă.”
Însă din primele pagini putem afla cîteva formule clare despre demersul eseistic al autorului.
Formula lui este următoarea: “Cultura are un temei religios și un înțeles religios.” Așadar, e vorba despre NATURA culturii (înalte). Dar următoarea frază precizează: “Ceea ce nu înseamnă că trebuie să fii religios pentru a fi cultivat.” O astfel de formulare subminează formula din recenzia de aici a cărții, conform căreia autorul ar susține că religia determină cultura înaltă. În paranteză, dar important, folosirea conceptului religie în recenzie este folosit în mod ambiguu.
Autorul cărții are o formulă clară (încă de la pagina 7): “Rostul faptului de a fi cultivat nu poate fi explicat, în cele din urmă, fără referire la natura valoarea religiei.”
În pagina următoare găsim TEZA autorului (și modul în care și-o asumă): “Cultura înaltă a civilizației noastre conține o cunoaștere cu mult mai importantă decât orice poate fi dobândit prin canalale comunicării populare. E o opinie greu de justificat și cu care este încă și mai greu de trăit. Ea nu are alt argument în sprijinul său în afara adevărului ei.”
Este adevărat că autorul cărții “reduce la zero o întreagă cultură pop”, cum pretinde Alice Teodorescu, autoarea recenziei de aici?
Voi citi cartea, cu pixul în mînă, cum am făcut și cu alte cărți de acest gen, care ne provoacă să ne raportăm critic la perioada în care se desfășoară viețile noastre, să văd dacă într-adevăr reduce la zero o întreagă cultură pop.
Pornesc cu presupoziția că nu este chiar așa, deoarece autorul face apel la ceea ce în românește sună astfel: Omul sfințește locul!
Așadar, cultura pop – care este parametrul cultural evident al civilizației occidentale contemporane, chiar dacă nu poate fi considerată un temei pentru o atitudine etică a unei vieți trăite la standarde înalte, sacrificiale, cum spune autorul cărții – poate fi folosită pentru comparația cu cultura înaltă.
Deocamdată asta am observat: autorul denunță superficialitatea culturii pop în comparație cu cultura înaltă. Desigur, va trebui să fim atenți la modul în care e definită cultura înaltă de către autor, pentru a nu transforma cumva conceptul în ținta frustrărilor contemporane la adresa chestiunilor de prim rang din viața oamenilor.
Autoarea recenziei se referă la arta “personală” din culturala pop, ceea ce m-a făcut să mă întreb cît de “personală” este o astfel de artă din moment ce cultura pop este atît de agresivă și superficială (în comparație cu arta înaltă). Iată un alt aspect pe care sînt nerăbdător să-l observ cum îl tratează autorul cărții. Sînt dezamăgit de modul în care l-a tratat autoarea recenziei, care, în afară de reproșurile pe care le aduce cărții, nu găsește nici un aspect pozitiv al cărții pe care să-l menționeze. Așa se face o recenzie? Mă îndoiesc…
Sînt uimit să citesc etichetarea demersului lui Roger Scruton ca fiind “pseudoștiințific”, mai ales că autoarea “recenziei” nu ne dă un contraexemplu prin care să înțelegem semnificația conceptului “științific” în gîndirea ei.
Totuși, e vorba de un autor care are un PhD, cu o teză în estetică, la Cambridge, de un scriitor care e autorul a peste 30 de cărți…
Dar pînă și autoarea recenziei menționează, rapid, după încheierea recenziei, la Plusuri: “perspectivele din care abordează anumite concepte sunt inovative, cartea conține numeroase referințe critice”.
Păi dacă sînt NUMEROASE referințe critice, atunci demersul eseistic se prea poate să fie… științific.
De asemenea, autoarea recenziei menționează, rapid, la Recomandări: “pentru pasionații de studii culturale, pentru cei care sunt interesați de disputa modernism/postmodernism”.
Mă tem că autoarea recenziei a ratat miza cărții lui Roger Scruton, care nu pare a fi vreun studiu al clivajului modernitate / postmodernitate al unui specialist în cultură occidentală, ci este, de departe, o interogație onestă și cumplit de (in)decentă – pentru umanoizii pop ai secolului XX – al modului în care, în lumea contemporană, omul sfințește locul, nu locul îl desacralizează pe om!
Impresia mea este că autoarea recenziei a evitat intenționat să menționeze rolul pe care o astfel de carte îl are în cultura dialogului.
Încă din stadiul răsfoirii acestei cărți sînt convins că ar trebui citită cel puțin de două ori, unele pasaje cu voce tare. La acest nivel al răsfoirii, nu mi s-a părut că eseul folosește un “limbaj încifrat”. Titlul cărții este, totuși, Cultura modernă pe înțelesul oamenilor INTELIGENȚI.