Titlu: Cel mai îndepărtat ţărm
Autor: Ursula K. LeGuin
Rating:
Editura: Alexandria
Traducere: Raluca Puşcău, Diana Groza
ISBN: 978-973-88357-5-8

„Nu-mi pasă ce va urma, mi-a fost dat să văd dragonii zburând pe vântul dimineţii” spune unul dintre personajele principale, aproape de finalul romanului, punctând surprinzător de bine puterea poveştii maestrei LeGuin. Cel mai îndepărtat ţărm, a treia carte din seria Terramare (în original „Earthsea”), alunecă printre filosofiile despre viaţă şi moarte, echilibru universal versus dorinţa individuală, realitate versus legendă, şi se îndreaptă spre aspectul în care genul fantasy excelează - spune o poveste frumoasă.

Este romanul meu favorit din serie. Prima dată l-am citit într-un omnibus, în original, pentru că la noi nu se încumetase nimeni să-l traducă. Acum l-am recitit datorită editurii Alexandria, sub traducerea Ralucăi Puşcău şi Dianei Groza, şi rămâne în continuare romanul meu favorit. Şi într-adevăr, unele lucruri se pierd prin traducere – tonul nu mai este atât de sobru, atmosfera epică păleşte puţin, alunecând mai mult înspre basm, nu înspre legendă.

Dar am observat că prin traducere se şi câştigă nişte lucruri. Epicul din original lasă loc unei imagini mai clare, tonul de legendă păleşte, scoţând în evidenţă problemele filosofice din spate, iar romanul capătă noi dimensiuni. Deşi nu mă consider adeptul coperţilor cartonate, formatul i-a dat acea senzaţie de compendiu, de carte veche, şi cu fiecare pagină pe care o dădeam mă afundam mai mult în poveste. Din când în când dădeam peste câteva desene – uşor naive, dar care menţineau cu succes atmosfera de basm. Astfel m-am trezit dând filă cu filă şi nu voiam să se termine, chiar dacă ştiam cum avea să se sfârşească.

În esenţă, Cel mai îndepărtat ţărm este un bildungsroman – este povestea unui tânăr prinţ, care, dintr-un băiat timid, uimit de minunăţiile maeştrilor vrăjitori, devine un bărbat curajos, gata să le vorbească încrezător până şi dragonilor; este călătoria acestui tânăr, alături de magul care-i serveşte drept mentor, către capătul lumii pentru a salva magia; mai mult, este aventura acelui mag pe nume Ged, care, împreună cu prinţul Arren, va trece dincolo de hotarul morţii pentru a-şi împlini destinul. În cartea Ursulei K. LeGuin regăsim arhipelagul din primele două cărţi – Un vrăjitor din Terramare (A Wizard of Earthsea) şi Mormintele din Atuan (Tombs of Atuan) – însă acum civilizaţia se confruntă cu decăderea iminentă a magiei; norocul pare să-i fi părăsit pe locuitorii insulelor, cântecele îşi pierd din melodii şi vrăjitorii îşi uită arta – iar în acest sens, romanul este unul al regăsirii unui vis uitat.

Am fost plăcut surprins, la întâia lectură, să-l găsesc pe Ged (personajul primelor două cărţi), acum matur, un arhimag aproape legendar, gata să sacrifice orice pentru bunăstarea arhipelagului. La a doua citire l-am privit cu alţi ochi. Trecutul arhimagului Ged a fost unul sumbru şi a lăsat urme – în prima carte a trebuit să facă faţă propriei sale aroganţe şi consecinţelor acţiunilor sale, iar în a doua carte s-a confruntat cu misterele mormintelor din Atuan şi făpturilor închise acolo. Aici avem un Ged matur, rece şi calculat, gata să profite de orice ajutor, chiar şi acela al unui simplu băiat, pentru a-şi atinge scopurile. Arhimagul capătă astfel o umbră care-i sporeşte complexitatea. Chiar şi fără a fi conştient de trecutul său, personajul central al seriei apare ca tăcut, gânditor şi neînduplecat. La un moment dat tânărul prinţ Arren, cugetă despre însoţitorul său: „El nu pedepseşte [...] Dar nici nu recompensa.” Filosofia din spatele atitudinii lui Ged este una manifestată de-a lungul întregii serii: personajul evoluează de la a face la a fi – de la acţiuni necugetate la inacţiune contemplativă. Din perspectiva asta, bildungsroman-ul se referă şi la Ged, nu numai la tânărul Arren.

Sunt cât se poate de mulţumit de iniţiativa celor de la Editura Alexandria care au adus publicului român acest clasic roman fantasy. Sper să continue cu Tehanu, a patra carte din serie, şi cine ştie, poate în viitorul apropiat voi citi traducerea romanelor mai recente din Terramare – mai precis antologia Tales from Earthsea (2001) şi The Other Wind (2002).

Deoarece, dincolo de Ged şi Arren, dincolo de motivele filosofice pe care LeGuin le strecoară în momentele cheie, avem frumuseţea arhipelagului, în care abia aştept să mă întorc, şi o călătorie plină de magie. Mi-a plăcut să regăsesc această magie în diverse forme, fie ea directă, reală, precum cea utilizată de vrăjitori, fie ceva mai subtilă, cu impact în cântecele popoarelor insulare sau în negoţ. Vizităm, spre exemplu, Lorbanery – o insulă de ţesători faimoşi pentru mătasea lor stacojie – şi de acolo aflăm că, din pricina lipsei magiei, vopsitorii nu mai pot distinge subtilităţile de nuanţă.

Iar apoi vedem nişte pescăruşi, în depărtare, dar magul întreabă „Ar putea chiar şi un şoim să vadă pescăruşii la douăzeci de mile distanţă?”. Şi mult timp după ce am închis cartea, după ce s-a terminat legenda, gândurile mi-au trecut pe lângă filosofiile magilor, pe lângă simbolistica ascunsă între replici, şi mi-am spus că nu-mi pasă ce va urma, fiindcă mi-a fost dat să văd dragonii zburând pe vântul dimineţii.

de Robert Coller