Titlu: Cartea poștală
Autor: Anne Berest
Rating:
Editura: Trei
Anul aparitiei: 2022
Traducere: Diana Alina Ene
Numar pagini: 512
ISBN: 978-973-401-479-5

Atâta m-am ferit de cărțile despre Holocaust - nu din încercarea de-a nega ce s-a întâmplat, ci pentru că nu pot îndura să citesc despre atâta suferință -, încât până la urmă am fost oarecum păcălit să citesc una.

De fapt, m-am păcălit singur. Cartea asta nici măcar nu este despre Holocaust, nici măcar nu încearcă să fie despre Holocaust, nu încearcă să dramatizeze în vreun fel, să scoată din context o întâmplare extraordinară și să o îmbrace în straie poleite, ficționalizând drame cumplite și transformând protagoniști în supraoameni și ignorând aspectele cu adevărat cutremurătoare.

Nu, cartea Annei Berest, apărută de curând la Editura Trei în colecția Fiction Connection (în, ca de obicei, excelenta traducere a Dianei-Alina Ene) nici măcar nu e ficțiune, e mai degrabă un memoir. Autoarea așterne cu sinceritate și franchețe povestea unei cărți poștale pe care mama sa a primit-o în 2003, întâmplare în privința căreia scriitoarea de origine franceză a început să facă săpături abia șaisprezece ani mai târziu.

Pe 6 ianuarie 2003, părinții lui Anne Berest primesc o carte poștală mai neobișnuită, anonimă, pe care apare Opera Garnier din Paris și având pe verso scrise numele bunicilor, al unchiului și al mătușii sale, toți morți în lagărul de la Auschwitz în 1942: Ephraïm, Emma, Noémie și Jacques. Totul rămâne o enigmă până când Anne este nevoită să se întoarcă în casa părinților săi, urmând să nască. Moment în care, pentru a-și omorî timpul, se hotărăște să dea de urma expeditorului anonim al cărții poștale și să afle, dacă e posibil, motivul pentru care a făcut-o.

Și așa începe odiseea. Mai întâi cea din trecut, a înaintașilor lui Anne, despre ale căror aventuri și drame cumplite s-ar putea scrie tomuri întregi. Poveste care, din păcate, nu se termină fericit. Apoi eforturile făcute în căutarea  expeditorului anonim, dar și povestea unei rude care se pare că a avut ceva mai mult noroc decât cei patru, bunica lui Anne, a cărei vină de-a fi supraviețuit războiului a transformat-o într-o singuratică. Pentru că să nu credeți că Leila, mama lui Anne, ar fi stat cu mâinile în sân în toți anii scurși de la terminarea războiului, căci căutările lui Anne sunt susținute mai ales de săpăturile făcute de-a lungul timpului de mama sa, cea care o ajută, iată, și acum, să facă cercetări pentru a-l găsi pe cel care le-a trimis cartea poștală.

Volumul este structurat în patru părți, mai întâi povestea familiei Rabinovich, apoi începerea căutărilor lui Anne Berest, un intermezzo scris ca o lungă scrisoare, apoi finalul, povestea bunicii Miriam.

Însă cea mai înfiorătoare este prima parte, cea care descrie mai întâi groaznicii ani ce au precedat războiul, fuga familiei Rabinovich dintr-un loc în altul. Din Rusia în Letonia, apoi în Polonia, după care în Palestina, trecând inclusiv prin România. Prigoniți tot timpul, fără a-și putea găsi locul niciunde, naivi și încrezători că poate, totuși, lumea se va schimba și soarta cruntă a evreilor se va îmbunătăți, că poate oamenii vor înțelege că nu contează de ce neam aparții, suntem cu toții oameni. Familia ajungând apoi în Franța, însă refuzând salvarea, fuga peste ocean, cu toate că la nord aveau loc ample mișcări ce prevesteau deja groaznicele evenimente care vor duce la moartea inutilă a milioane de oameni. Mereu naiv și încăpățânat, acest visător Ephraïm care ignoră toate semnele și pune în mod incredibil viața sa și a familiei sale în pericol, și a cărui soție îl ascultă orbește, deși instinctul îi spune că se văd nori negri cu miros de carne arsă și de gaze otrăvitoare.

Probabil că v-ați dat deja seama ce s-a întâmplat cu cei patru, dar nu vreau să intru în detalii. Mi-e groază și să scriu aceste rânduri, căci fără să fie prea grafică, povestea te cutremură și te înfioară. Cartea impresionează pe de o parte prin realismul ei, fiind o carte de memorii până la urmă, bazată pe documente și arhive, și pe de alta prin pasivitatea celor fericiți că s-au născut în neamul care trebuie.

Credulitatea criminală a unora te pune totodată în fața unor dileme la care nu prea există un răspuns ușor sau simplu. Tu ce ai face dacă vecinii tăi de altă nație ar începe să fie marginalizați, huliți, li s-ar confisca averile și casele, ar fi închiși într-un ghetou și apoi ar dispărea pur și simplu? Ai protesta, te-ai revolta, i-ai lua la întrebări pe cei care distrug sistematic o etnie întreagă? Sau ai tăcea cu teamă, gândindu-te: ce bine că nu sunt eu în locul lor?

Nu departe de noi se întâmplă, la o scară mai puțin amplă, dar la fel de revoltătoare, niște evenimente pe care nu credea nimeni că le vom mai trăi vreodată. O națiune pașnică este invadată de un cotropitor a cărui vină în războiul descris în volumul lui Anne Berest e aproape la fel de mare ca a celor care l-au pornit. Ce fac persoanele pașnice din țara care a pornit războiul, masele de oameni, cei care nu participă activ la acel război? Se revoltă pentru ideile unei mâini de oameni și-și strigă frustrarea, dorind să-și salveze frații și vecinii? Se revoltă pentru condițiile precare în care au trăit și pentru distrugerea iremediabilă care va urma după probabila încheiere a războiului? Sau tac și se revoltă în sinea lor doar, gândind la fel precum colaboraționiștii francezi ce i-au predat pe evrei spre a fi reeducați și trimiși la muncă, să nu mai paraziteze harnica națiune franceză?

”În fiecare săptămână, dl Brians, primarul din Forges, trebuie să trimită o listă la prefectura din Eure. O listă care se intitulează: „Evrei existenți în acest moment în comună”.

În acea zi, domnul primar scrie, atent la scrisul său rotund și caligrafic, cu satisfacția lucrului bine făcut:

„Zero.”