Titlu: Bietele corpuri
Autor: Sonia Larian
Rating:
Editura: Polirom
Anul aparitiei: 2004
Numar pagini: 296
ISBN: 973-681-655-9

Te gîndeşti la cartea-corp viu, nu la cartea-text după ce o citeşti pe Sonia Larian. Ţi se face chiar teamă. Cine trăieşte în această carte, atît de fragilă şi îndurerată, atît de neconvenţional haotică, te întrebi. Şi care sunt bietele corpuri?

Să scriu că nu înseamnă mai nimic să deconstruieşti - de parcă s-ar putea! - cartea asta de haos, că trecută prin gîndire, Bietele corpuri ajunge să nu însemne mai mult decît un jurnal codificat, sub cheie. Că poţi să o închizi într-un sistem, unul simplu: introducere-cuprins-încheiere, şi astfel corpul adevărat ("marmelada de carne") al cărţii se pierde. Întîmplarea e substanţa ei, trecerea de la revoltă şi strigăt la resemnare gravă, la exuberanţă şi duioşii. Marandenbone, aşa se numeşte în carte această întîmplare feroce şi nestatornică a lumii.

În lumea Marandenbone trăiesc aceste corpuri: avatarurile Arianei (Gels, Gelsomina, Ariana 1, 2, 3, Stella), bietul corp al Ursului, bietul cîine Monco, colegele de şcoală, regele Richard şi regele Eduard, moartea, suferinţa; lipsesc concluziile, lipsesc sentinţele. Dar cel mai mult vorbesc vocile marandenbí²ne despre despărţirea de aceste corpuri nefericite, care înlocuiesc oamenii fericiţi din trecut, despărţirea de corpurile care bîntuie.

Lumea locuită de corpuri devine insuportabilă, în timp ce aceea ştiută înainte se destramă, aşa cum Ursul-tată devine dintr-un bărbat înduioşător de tipicar o umbră răutăcioasă, aşa cum se micşorează el şi se scîrbeşte de lume, sub ochii Gelsominei, sub ochii Arianei, sub ochii tuturor. Totuşi, amintirile despre corpul tatălui, despre gesturi şi tabieturi, despre numele lui de alint, despre intonarea vocalelor din nume, în fine, aceste dovezi fizice ale existenţei sale înainte de suferinţă se află în jurul aceluiaşi trup. El bîntuie şi mîngîie (prin ce a fost înainte) în acelaşi timp.

Tot aşa se întîmplă cu fiecare rînd din carte, care pe de o parte alungă, pe de altă parte emoţionează. Să o citeşti raţional ar fi ca şi cum ai trece cu un obiect metalic prin carne, încercînd să îi dai artificial un contur. Să o citeşti pe jumătate inconştient, să o laşi să te ducă acolo unde se duce ea, în dezlînarea ei ambiţioasă, înseamnă să recunoşti că însuţi eşti sensibil şi fragil; un biet corp care simte lumea măreţ, sentimental şi monstruos.