Titlu: Arta imposibilului
Autor: Steven Kotler
Rating:
Editura: Publica
Anul aparitiei: 2025
Traducere: Dan Crăciun
Numar pagini: 384
ISBN: 9786067226515

„Imposibil” este un cuvânt foarte comod. Îl așezăm frumos peste lucrurile pe care nu știm încă să le facem, peste visurile prea mari, peste fricile bine crescute și, uneori, peste simpla lipsă de curaj. Steven Kotler vine și deranjează această ordine confortabilă. Nu ne promite că putem orice - din fericire -, dar încearcă să demonstreze că granița dintre posibil și imposibil este mult mai mobilă decât ne place să credem.

Arta imposibilului nu este tocmai cartea aceea de dezvoltare personală care te mângâie pe umăr și îți șoptește că ești extraordinar exact așa cum ești. Kotler este mai puțin sentimental și mult mai interesat de mecanism: ce se întâmplă în noi atunci când reușim să funcționăm la limita superioară a propriilor capacități?

După ani în care a studiat sportivi de elită, oameni de știință, artiști, antreprenori și persoane care au realizat lucruri considerate cândva improbabile sau chiar imposibile, autorul își construiește teoria în jurul a patru elemente: motivația, învățarea, creativitatea și flow-ul. Nimic spectaculos la prima vedere. Spectaculos devine felul în care acestea se leagă.

Mi-a plăcut mai ales ideea că pasiunea nu trebuie neapărat să ne lovească într-o dimineață în moalele capului, ca o revelație divină. Kotler o coboară puțin de pe piedestal. Înaintea pasiunii există curiozitatea. Lucrurile acelea mici spre care ne întoarcem mereu fără să ne oblige nimeni. Subiectele despre care citim la miezul nopții. Întrebările pe care continuăm să ni le punem. Dacă hrănim suficient de mult o curiozitate, spune el, ea poate deveni pasiune; pasiunea poate căpăta un scop, iar scopul ne poate susține atunci când simpla voință începe să obosească.

Și aici cartea devine surprinzător de umană. Pentru că performanța, în viziunea lui Kotler, nu începe cu disciplina militară. Începe cu un simplu „vreau să știu mai mult despre asta”.

Apoi vine munca. Multă. Autorul este suficient de lucid încât să nu vândă imposibilul în cutii cu fundiță. Visurile uriașe sunt seducătoare, dar între vis și rezultat există ani de acumulare, lectură, încercări, eșecuri și repetare. Una dintre ideile care mi-au rămas este tocmai valoarea enormă pe care o acordă lecturii. O carte bună poate concentra în câteva ore de citit ani întregi din experiența, cercetarea și obsesiile unui om. Mi se pare una dintre cele mai frumoase justificări pentru timpul pe care îl petrecem cu nasul între pagini.

Și, inevitabil, ajungem la flow.

Acea stare stranie și minunată în care uiți de timp, de telefon, de foame și aproape de tine însuți pentru că ești complet absorbit de ceea ce faci. Kotler o scoate din zona misterioasă a inspirației și încearcă să-i explice mecanismele. Flow-ul nu mai este privilegiul artistului care așteaptă muza, ci o stare care poate fi favorizată prin anumite condiții: concentrare, obiective clare, feedback rapid și, mai ales, o provocare suficient de dificilă încât să ne oblige să creștem, dar nu atât de dificilă încât să ne paralizeze. Mi-a plăcut mult această idee a echilibrului. Prea ușor - ne plictisim. Prea greu - ne speriem. Undeva între cele două începe zona în care devenim puțin mai buni decât eram ieri.

Cartea vorbește și despre curaj, perseverență și grit, numai că Kotler refuză să trateze tenacitatea drept un talent rezervat oamenilor „puternici”. O desface în componente și o privește ca pe ceva ce poate fi exersat. Inclusiv capacitatea de a ne recupera după efort face parte din performanță.

Mi s-a părut important. Trăim într-o cultură care romantizează foarte ușor epuizarea. Dacă muncești până cazi, înseamnă că îți dorești suficient de mult. Kotler amintește, chiar într-o carte dedicată performanței extreme, că somnul, recuperarea și pauza nu sunt opusul muncii. Sunt parte din ea.

Totuși, aici apare și rezerva mea față de Arta imposibilului. Uneori, Kotler este atât de convins că performanța poate fi descompusă, explicată și antrenată, încât omul începe să semene puțin prea mult cu un mecanism căruia trebuie doar să-i apeși butoanele potrivite. Neuroștiința intră frecvent în scenă - dopamină, neurotransmițători, cortex prefrontal, sisteme de recompensă - și explicațiile sunt fascinante, dar, pe alocuri, prea curate pentru ceva atât de dezordonat precum creierul uman.

Iar viața, din fericire sau din păcate, refuză să fie un laborator. Nu orice om trebuie să urmărească imposibilul. Nu orice existență are nevoie de performanță superlativă. Există perioade în care simplul fapt că ne ținem viața întreagă este suficient. Există oameni care nu vor să cucerească Everestul, să construiască următorul unicorn sau să redefinească limitele unei discipline și care, cu toate acestea, trăiesc vieți absolut valoroase.

Aici m-aș despărți puțin de entuziasmul lui Kotler. Dar poate că „imposibilul” nici nu trebuie citit atât de literal.

Pentru cineva poate însemna să alerge un ultramaraton. Pentru altcineva - să scrie o carte. Să schimbe profesia la patruzeci de ani. Să încerce din nou după un eșec. Să învețe ceva ce a crezut toată viața că nu poate învăța. Să transforme o curiozitate într-o profesie. Sau pur și simplu să îndrăznească să încerce un lucru pe care ani întregi l-a privit de la distanță.

Așa citită, cartea devine mult mai frumoasă. Nu întâmplător, oameni obișnuiți cu performanța la nivel extrem au primit-o atât de bine. Celebrul surfer Laird Hamilton a văzut în ea tocmai încercarea de a pune în cuvinte ceea ce performerii excepționali intuiesc fără să știe întotdeauna să explice, iar psihologul Scott Barry Kaufman a apreciat felul în care Kotler leagă curiozitatea, pasiunea, scopul, creativitatea și flow-ul într-un sistem coerent.

Eu aș spune însă că adevărata valoare a cărții nu stă în promisiunea că ne va transforma în oameni extraordinari. Stă în întrebarea puțin incomodă pe care o lasă în urmă: Dacă sunt capabilă de mai mult decât cred, cât din ceea ce numesc astăzi „limită” este într-adevăr limită și cât este doar obișnuință?

Arta imposibilului nu mi-a schimbat radical perspectiva asupra succesului și nici nu cred că de mâine voi începe să-mi optimizez fiecare minut al existenței. Viața mea are voie să mai fie și ineficientă, spontană, leneșă, absurdă și pur și simplu frumoasă.

Dar mi-a plăcut enorm un lucru: Kotler mută imposibilul din categoria verdictelor în cea a întrebărilor. Poate că nu pot. Dar dacă aș putea? Și uneori, pentru început, este suficient.

Text scris de Stella Popa.