Titlu: 111 cele mai frumoase poezii
Autor: Nichita Stănescu
Rating:
Editura: Nemira
Anul aparitiei: 2013
Numar pagini: 216
ISBN: 978-606-579-714-7

Oare ce aș putea să vă spun despre Nichita Stănescu și poeziile sale astfel încât să nu repet ideile altora sau să cad în capcana unei analize pe text, așa cum făceam când eram la școală? Nu cred că prezintă vreun interes notele biografice sau laudele aduse de criticii literari. Nu asta o să vă convingă să vă petreceți o după-amiază cufundați în versurile sale, contemplând cele 111 poezii care și-au primit titulatura de „cele mai frumoase”.

Aparținând structural și formal curentului modernist sau neo-modernist, volumul de față relevă amplitudinea pe care a atins-o opera sa, de o profunzime și intensitate remarcabile.

Ce am considerat a fi cârligul cu care m-a prins și m-a fascinat în detrimentul altor poeți sau poezii a fost caracterul inovator care m-a forțat să văd elementele din lumea artistului cu alți ochi, dezbrăcate de banalitatea aparentă. Fie că elogiază natura, iubirea, condiția poetului sau trecerea implacabilă a timpului, noțiunile sale lumești se metamorfozează și construiesc un sens nou, emoțional și metaforic, pe care ajung să îl simt în propria ființă.

De departe nu m-aș considera sentimentalistă, ușor de indus în eroare de un vers care să promită dragostea eternă sau de vreo rimă bine aleasă. Dar chiar și așa, cu o oarecare doză de scepticism în sânge, partea din carte dedicată dragostei este cea pe care am apreciat-o cel mai mult. O fi fost de vină și faptul că acolo stă scrisă toată istoria mea cu Nichita Stănescu de la prima poezie descoperită în generală (Emoție de toamnă), la vocea lui Alifantis de la radio care se bucura „ce bine că ești, ce mirare că sunt” (Cântec), la emoțiile de dinaintea BAC-ului (Leoaică tânără, iubirea) încheiate cu noile descoperiri (Poveste sentimentală, Oacheș).

Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai des./ Eu stăteam la o margine-a orei,/ tu - la cealaltă,/
ca două toarte de amforă./ Numai cuvintele zburau între noi,/ înainte şi înapoi./ Vârtejul lor putea fi aproape zărit,/ şi deodată,/ îmi lăsam un genunchi,/ iar cotul mi-înfigeam în pământ,/ numai ca să privesc iarba-nclinată/ de căderea vreunui cuvânt,/ ca pe sub laba unui leu alergând./ Cuvintele se roteau, se roteau între noi,/ înainte şi înapoi,/ şi cu cât te iubeam mai mult, cu atât/ repetau, într-un vârtej aproape văzut,/ structura materiei, de la-nceput. (Poveste sentimentală – p 120)

Concluzia nu-mi aparține ca formulare, dar o aprob în totalitate pentru că fac parte din generația care degustă poezia altfel decât contemporanii scriitorului și care l-a redescoperit pe Nichita într-o antologie bine gândită încât să te ațâțe și să te facă să vrei să citești mai mult.

„Nichita este un soare care se îndepărtează de sistemul nostru poetic, dar ale cărui raze ne vor mai încălzi încă multă vreme. Scopul antologiei de față este reinventarea fenomenului Nichita pentru generațiile care înțeleg și degustă poezia altfel decât cei care i-au fost contemporani.” Felix Nicolau

• Plusuri

  Viziunea asupra lumii și a sentimentelor.

• Recomandari

  Iubitorilor de poezie, poeților amatori care au nevoie de o sursă de inspirație sau de învățare, romanticilor și celor ce vor să vadă dincolo noțiunile simple, aparent banale.