Alaska e în fiecare dintre noi, măcar puţin

Titlu: Căutând-o pe Alaska
Autor: John Green
Rating:

Editura: Trei
Anul aparitiei: 2014
Traducere: Shauki Al-Gareeb
Numar pagini: 288
ISBN: 978-973-707-928-2

Ca majoritatea adolescenţilor de vârsta mea sau, în orice caz, una apropiată de a mea, fenomenul John Green m-a ajuns şi m-a făcut să iau la „omorât" cam fiecare carte scrisă de popularul autor, considerat de unii critici un pilon al literaturii pentru generaţia tânără americană (de secol douăzeci şi unu) şi nu numai. Experimentul a fost unul inedit, între toate operele sale remarcându-se, din punctul meu de vedere, Căutând-o pe Alaska, carte nu foarte recentă dacă stăm să analizăm îndeaproape (2005). Adusă de curând şi pe piaţa românească, opera a fost o surpriză frumoasă, abordând o temă relativ comună, dar cu final neaşteptat şi un limbaj lejer, încărcat totuşi de însemnătate.

Cumpără titlul în engleză

Asfel, cititorul îl întâlneşte pe Miles Halter, un adolescent cu o pasiune personală specială (tipic Green), mai exact, un colecţionar al ultimelor cuvinte rostite de personalităţi celebre care au schimbat într-un fel sau altul cursul istoriei. Acesta se mută la Culver Creek (despărţirea de părinţi acţionează de asemenea în evoluţia sa atât spirituală, cât şi socială), şcoală cu internat, având o nouă tentativă de a se integra într-un grup de prieteni în adevăratul sens al cuvântului. La scurt timp cunoaşte oameni noi, printre care se remarcă colegul lui de cameră, poreclit Colonelul, cel ce va urma să-i fie cel mai bun confident şi cel mai apropiat prieten. Acţiunea capătă o cu totul altă conotaţie în momentul în care, de-a lungul firului epic, un nou personaj devine din ce în ce mai pregnant prin intermediul personalităţii seducătoare, a inteligenţei şi amuzamentului, dar mai ales a imprevizibilităţii, efervescenţei pur tinereşti de care dă dovadă - simţindu-se evident nevoia menţionării ei şi în titlul cărţii, este vorba de Alaska Young. Şi, în clasicul mod de abordare a acţiunii ulterioare, Green face astfel încât protagonistul să se îndrăgostească iremediabil de cea mai sus menţionată. Împreună cu alţi câţiva prieteni, se avântă în tot felul de aventuri comice specifice anilor de liceu, făcând farse colegilor şi încercând pe cât posibil să scape de orice pedeapsă.

„Iar acum cred că e momentul prielnic să spun că era frumoasă. În întunericul de lângă mine, Alaska mirosea a sudoare şi a raze de soare şi a vanilie, iar în acea noapte luminată de o lună firavă vedeam doar silueta ei, excepţie făcând momentele când fuma, când tutunul aprins al ţigării ei îi învăluia faţa într-o lumină roşiatică. Dar, chiar şi pe întuneric, îi vedeam ochii — două smaralde arzătoare. Avea acel soi de privire pătrunzătoare care te făcea să-i cedezi.”

Alaska. Calitativ, substantivul denumeşte un teritoriu majoritar solitar, abandonat, pustiit, INDEPENDENT, funcţionând după propriile reguli, legi fizice (sau nu neapărat). Este o asemănare imaterială cu protagonista indirectă a romanului, văzută prin prisma unui băiat neexperimentat din punctul de vedere al noilor sentimente resimţite, ceea ce impune o oarecare inocenţă, rezultatul final fiind extrem de atent îmbrăcat în introspecţie şi intimitatea propriilor gânduri. În plus, evident, numele de familie este Young (engleză - tânăr).

„ Aşa că m-am întors în camera mea şi m-am trântit pe pat, gândindu-mă că, dacă oamenii ar fi fost ploaie, eu aş fi fost o burniţă şi ea ar fi fost un uragan.“

Neaşteptată este forma de construcţie a textului narativ, în două mari părţi – înainte şi după, implicând astfel un eveniment major şi care va influenţa radical opera, aflat undeva la mijlocul romanului. Acest lucru transformă descoperirea sentimentului omagiat (iubirea în varianta sa pură şi experimentarea stării de îndrăgostit, încă din faza iniţială până la apogeul acesteia) într-o atentă poveste ce este deci armonios împărţită în două şi care capătă un puternic substrat afectiv de abia în cea de-a doua parte a operei. Şi, ca formă de evidenţiere a stilului specific, autorul maschează întregul spectacol narativ în cuvinte simple, propoziţii scurte, un fir epic lejer, parcurgerea cărţii fiind extrem de uşoară şi imperceptibilă, pentru ca în final să ne fie dezvăluit adevăratul scop al scrierii. Nivelul filozofic al fiecărei acţiuni este decis de fiecare cititor în parte, în funcţie de modul în care îşi doreşte să parcurgă romanul, situat deci pe cel puţin două paliere: cel simplificat, al unei poveşti cu adolescenţi cu final tragic, şi cel complicat, al unor învăţături asupra vieţii mascate de paravanul unei întâmplări aparent banale şi aşa mai departe. Astfel oricine îşi poate regla cantitatea exactă a celor două tendinţe potrivnice, constituindu-şi o poveste personală, făcută parcă pentru sine şi doar pentru sine, care se mulează perfect cerinţelor spirituale ale oricărui individ. Acest proces de producere a perfecţiunii beletristice individuale poate fi, de asemenea, şi natural, indus prin experienţa empirică a cititului.

„- Îţi petreci toată viaţa în labirint, gândindu-te la felul în care vei evada de-acolo într-o bună zi şi cât de mişto o să fie şi îţi imaginezi că viitorul te face să mergi înainte, dar n-o faci niciodată. Te foloseşti de viitor pentru a scăpa de prezent.“

În acest sens, morala desprinsă în urma citirii are forme diferite, metamorfozate, în conştiinţa fiecărui cititor, dobândind înţelesuri diferite tocmai datorită nucleelor narative multiple, plasate în puncte cheie ale operei, astfel că fiecare dintre noi îşi permite să se axeze asupra a ceea ce îşi doreşte, fără a rata un bagaj sentimental prea mare. Comoara stă în puterea de a empatiza şi de a înţelege, fără a căuta un sens, într-o inerţie plăcută, un act involuntar de sedimentare a unor deprinderi morale pe care le putem utiliza în scop personal.

„Când adulţii spun cu acel zâmbet viclean şi stupid "adolescenţii cred că sunt invincibili", ei nu ştiu câtă dreptate au. Nu trebuie să fim niciodată lipsiţi de speranţă, deoarece nu putem fi niciodată distruşi ireparabil. Noi credem că suntem invincibili deoarece chiar suntem. Nu putem să ne naştem şi nu putem muri. Precum orice formă de energie, putem doar să ne schimbăm aspectul, mărimea şi manifestarea. Ei uită asta când îmbătrânesc. Se sperie de gândul că ar putea să piardă şi să dea greş. Dar acea parte din noi, care e cu mult mai mare decât suma tuturor părţilor noastre, nu are început şi nu are sfârşit, deci nu poate da greş.“

Aparenţa simplităţii actului narativ este în final spulberată, iar cititorului îi este impus să simtă gama de emoţii percepute de protagonişti cu aceeaşi frecvenţă. Este vorba, în termeni mai largi, de sentimentalismul neaşteptat din partea unui narator-personaj masculin ce suferă de o durere sufletească alternată cu puterea de a evita opresiunea socială.

Un autor care observă lucrurile mari ascunse în acţiuni mărunte, în tabieturi, în anumite replici aparent banale, o accesibilitate incredibilă a operei narative, care nu îşi impune vreun canon scriitoricesc masiv, un text care pare lăsat la voia întâmplării, un jurnal, o operă de aventură cu ceva filozofie, un hibrid narativ cu fir epic lipsit de voluptate şi care totuşi cantăreşte masiv din punctul de vedere al emotivităţii, o abordare inedită a puterii manifestului adolescentin în numele celui mai nobil sentiment cunoscut de om; protagonistul este imaginea clasică a dilentantului care descoperă hedonismul în momentul în care lasă emoţiile să-l cuprindă.