Citește un fragment în premieră din volumul Amurgul Evului Mediu. Studiu despre formele de viaţă și de gândire din secolele al XIV‑lea și al XV‑lea în Franţa și în Țările de Jos de Johan Huizinga. Volumul este recent apărută la Editura Humanitas, în traducerea lui H.R. Radian

„Nu știu o altă carte de istorie a civilizației europene care, asemeni celei a lui Huizinga, să fi strâns laolaltă atâta rafinament, erudiție și har narativ. După cum nu știu nici o altă epocă în care strămoșii noștri să fi atins o temperatură afectivă asemeni celor care au trăit în secolele XIV și XV, în «crepusculul Evului Mediu».

Niciodată emoțiile nu au fost atât de mult însoțite de expresia lor exacerbată. Niciodată lacrimile și disperarea nu au fost mai convingătoare, niciodată bucuria și veselia, mai exuberante. Niciodată cruzimea și mila nu s-au ținut mai strâns de mână, oferind un spectacol deopotrivă grotesc și înspăimântător. Și niciodată formele pe care le-a îmbrăcat viața nu au fost conturate cu o linie mai precisă. A fost nevoie de toate acestea pentru ca noul să apară în istorie cu surâsul Renașterii pe chip.“ — Gabriel Liiceanu

FRAGMENT

Viața și îndeletnicirea de suveran aveau adeseori încă un element fantastic, care ne amintește de califul din O mie și una de nopți. În mijlocul acțiunilor politice bazate pe calcule reci, suveranii, când trec la fapte, dau adesea dovadă de o impetuozitate temerară, care le primejduiește și viața, și lucrarea, de dragul unei toane personale. Eduard III își pune la bătaie propria viață și pe cea a prințului de Wales, precum și cauza țării sale, ca să atace o flotă comercială spaniolă, ca pedeapsă pentru o acțiune piraterească. Filip cel Bun și‑a pus în gând să‑l însoare pe unul dintre arcașii săi cu fiica unui berar bogat din Lille. Când tatăl fetei se opune și face apel la Parlamentul din Paris, ducele, cuprins de mânie, își întrerupe brusc importantele afaceri de stat care îl rețineau în Holanda și pornește – și încă în săptămâna Patimilor – într‑o primejdioasă călătorie pe mare, de la Rotterdam la Sluis, ca să‑și pună acolo planul în aplicare. Altă dată, în culmea furiei din pricina unei certe cu fiul său, pleacă din Bruxelles pe furiș, ca un școlar care trage la fit, și rătăcește noaptea în pădure. Când își vine în fire, sarcina delicată de a‑l readuce la viața normală îi revine cavalerului Philippe Pot. Dibaciul curtean găsește cuvântul potrivit: „Bonjour, monseigneur, bonjour, qu’est cecy? Faites‑vous du roy Artus maintenant ou de messire Lancelot?“

Ce impresie de calif face același duce, când, după ce medicii i‑au prescris să se radă în cap, poruncește ca toți nobilii să facă la fel și îl însărcinează pe Peter van Hagenbach ca, oriunde vede un nobil netuns, să‑l tundă chilug! Sau tânărul rege al Franței, Carol VI, când se duce mascat, cu un prieten, călare amândoi pe același cal, să vadă sosirea cu alai a propriei sale mirese, Isabela de Bavaria, și când în învălmășeală încasează câteva palme de la slujitori! Un poet din secolul al XV‑lea critică faptul că suveranii își înalță nebunul sau lăutarul la rangul de sfetnic al curții sau de ministru, cum a fost cazul cu Coquinet, le fou de Bourgogne. Politica nu este cu totul închisă între hotarele birocrației și ale protocolului: suveranul i se poate sustrage în orice clipă, pentru a căuta aiurea linia directoare a planurilor sale. Așa, de pildă, în treburile politice, suveranii din secolul al XV‑lea cer adesea sfaturi asceților vizionari și predicatorilor populari exaltați. Dionisie Cartusianul și Vicente Ferrer au intervenit ca sfătuitori politici; predicatorul zgomotos Olivier Maillard, un francez bun de gură, a fost amestecat în cele mai tainice tratative ale curților. Un element de încordare religioasă a fost menținut astfel viu în politica înaltă.

Cam pe la sfârșitul secolului al XIV‑lea și începutul celui de‑al XV‑lea, mințile oamenilor, care se uitau în sus, spre scena înaltă a activității și aventurii monarhice, trebuie să fi fost copleșite mai mult decât altădată de ideea că acolo, într‑o ambianță sângeroasă și romantică, se desfășoară numai tragedii cumplite, pline de cele mai impresionante prăbușiri de pe tronuri mărețe. În aceeași lună septembrie a anului 1399, în care s‑a adunat la Westminster Parlamentul englez – ca să audă că regele Richard II, învins și prins de vărul lui, de Lancaster, a abdicat –, la Mainz se întruniseră prinții electori germani ca să‑și detroneze și ei regele, pe Venceslau de Luxemburg, la fel de slab la minte, la fel de incapabil de a domni, la fel de ciudat din fire ca și cumnatul său din Anglia, dar prăbușit în chip mai puțin tragic. Venceslau a rămas încă multă vreme rege al Boemiei, dar Richard, după ce a fost detronat, a murit în mod misterios în închisoare, ceea ce a trezit amintirea asasinării străbunicului său, Eduard II, petrecută cu șaptezeci de ani în urmă. Nu era oare coroana un bun trist, plin de primejdii? În al treilea mare imperiu al creștinătății, un nebun pe tron, Carol VI, și curând după aceea țara sfâșiată de o sălbatică dușmănie între partide. În 1407, antagonismul dintre casele de Orléans și de Burgundia se preface în ură fățișă: Ludovic de Orléans, fratele regelui, cade ucis de asasini plătiți de vărul lui, Ioan fără Frică, ducele Burgundiei. Cu doisprezece ani mai târziu, răzbunarea: în 1419, Ioan fără Frică este ucis mișelește, cu prilejul întâlnirii solemne de pe podul de la Montereau. Cele două asasinate princiare, cu nesfârșitul lor cortegiu de răzbunări și lupte care au urmat, au făcut ca istoria Franței să se proiecteze, timp de un secol întreg, pe un fond de ură întunecată. Căci mintea poporului vede toată nenorocirea abătută asupra Franței în lumina acestui motiv mare și dramatic; ea nu poate încă să înțeleagă alte cauze decât cele personale și pasionale.

Pe lângă toate acestea, mai sunt și turcii, ale căror presiuni devin tot mai amenințătoare și care, cu puțini ani în urmă, în 1396, nimiciseră la Nicopole admirabila cavalerie franceză, plecată în această expediție, în mod temerar, sub același Ioan al Burgundiei, pe atunci conte de Nevers. Iar creștinătatea este sfâșiată de marea schismă, care împlinise un sfert de secol de existență: doi prelați se intitulau papi, fiecare dintre ei fiind susținut cu pătimașă convingere de către o parte din țările apusene; de îndată ce eforturile conciliului din Pisa de a reface unitatea Bisericii eșuează în mod rușinos, trei prelați se vor certa pentru tronul papal.

„Le Pappe de la Lune“, așa era numit, în general, în Franța încăpățânatul aragonez Pedro de Luna, care se instalase la Avignon ca Benedict XIII. Pentru oamenii simpli, cum să nu sune ca un fel de sminteală cuvintele „Le Pappe de la Lune“?

În vremea aceea, rătăceau pe la curțile suveranilor mulți regi detronați, majoritatea lipsiți de mijloace, dar cu planuri mari, plini de strălucirea minunatului Orient din care veneau: Armenia, Cipru, ba chiar Constantinopol; fiecare dintre ei era o figură din imaginea pe care orice om o avea în fața ochilor: roata norocului, unde se prăbușesc regii, cu sceptrele și cu tronurile lor cu tot. Nu lipsea nici René de Anjou, deși era un rege fără coroană. Avea tot ce‑i trebuie în bogatele lui posesiuni din Anjou și Provența. Totuși, nici un alt om n‑a ilustrat nestatornicia norocului capetelor încoronate în mod mai elocvent decât acest prinț francez, care și‑a ratat rând pe rând cele mai bune prilejuri, care a aspirat la coroana Ungariei, a Siciliei și a Ierusalimului și n‑a avut parte decât de înfrângeri, de fugi dificile, de captivități lungi. În firea regelui‑poet fără tron, care a practicat poezia bucolică și arta miniaturilor, frivolitatea trebuie să fi fost adânc înrădăcinată, altminteri soarta l‑ar fi vindecat. Își văzuse murind aproape toți copiii, iar unica fiică rămasă în viață avusese o soartă care, ca vitregie, o întrecuse pe a sa.

Margareta de Anjou, plină de spirit, de ambiție și de pasiune, se căsătorise, la șaisprezece ani, cu regele Angliei, Henric VI, un prostănac. Curtea engleză era un iad de ură. Bănuielile împotriva rudelor regale, delațiunile împotriva slujitorilor puternici ai tronului, crimele secrete și judiciare cu scop de securitate sau din pricina dușmăniei de partid, nu erau nicăieri atât de întrețesute cu moravurile politice ca în Anglia. Margareta trăise mulți ani în această atmosferă de urmăriri și teamă, înainte ca marele conflict dintre familia Lancaster, casa soțului ei, și familia York, casa numeroșilor și turbulenților lui veri, să ajungă în stadiul de luptă violentă, sângeroasă și publică. Atunci și‑a pierdut Margareta coroana și averea. Frământările Războiului celor două Roze o făcuseră să treacă prin cele mai înspăimântătoare primejdii și prin cea mai amară mizerie. În sfârșit în siguranță într‑un refugiu la curtea burgundă, îi transmite, cu gura ei, lui Chastellain, cronicarul curții, mișcătoarea poveste a nenorocirilor și peregrinărilor ei: cum fusese nevoită să ceară, pentru ea și fiul ei, îndurare unui tâlhar la drumul mare, cum fusese nevoită odată să ceară în biserică un gologan unui arcaș scoțian, „qui demy à dur et à regret luy tira un gros d’Escosse de sa bourse et le luy presta“. Inimosul istoric, mișcat de atâta suferință, i‑a închinat, ca mângâiere, un Temple de Bocace, „aucun petit traité de fortune, prenant pied sur son inconstante et déceveuse nature“. Socotise, după rețeta sigură a vremii, că nu o poate îmbărbăta mai bine pe mult încercata fiică de rege, decât printr‑o sumbră înșiruire de nenorociri îndurate de suverani. Nici unul dintre ei nu putea să știe că pe Margareta o așteptau rele și mai mari: la Tewkesbury, în 1471, Lancasterii sunt bătuți definitiv, iar unicul ei fiu cade în bătălie sau este asasinat după bătălie, soțul ei ucis în taină, ea însăși deținută cinci ani în Turn, pentru ca, în cele din urmă, Eduard IV s‑o vândă lui Ludovic XI, căruia, drept mulțumire pentru eliberarea ei, este nevoită să‑i cedeze întreaga moștenire a tatălui ei, regele René.

Dacă adevărații copii de regi aveau parte de o asemenea soartă, cum să nu dea crezare un burghez din Paris povestirilor despre coroane pierdute și despre surghiunuri, povestiri cu care unii vagabonzi căutau uneori să trezească interesul și mila. În 1427, a apărut la Paris o ceată de țigani, care se dădeau drept penitenți, „ung duc et ung conte et dix hommes tous à cheval“. Restul, cam o sută douăzeci de oa‑ meni, au fost nevoiți să rămână la marginea orașului. Erau din Egipt; pentru că se îndepărtaseră de la credința creștină, papa îi pedepsise să pribegească șapte ani fără să doarmă în pat. Fuseseră peste o mie două sute, dar regele și regina lor și toți ceilalți muriseră pe drum. Ca unică înlesnire, papa poruncise ca fiecare episcop și fiecare stareț să le dea câte zece livre „tournois“. Parizienii veniră în număr mare să‑i vadă pe străini și le lăsară pe femei să le ghicească în palmă, iar acestea făcură să treacă banii din pungile parizienilor în ale lor „par art magique ou autrement“.

*

Johan Huizinga, istoric olandez (1872-1945). A studiat literaturile orientale la Groningen, apoi la Leipzig, afirmandu-se in 1897 cu o teza despre teatrul indian. In 1897–1905 preda istoria la o scoala din Haarlem. Dupa succesul inregistrat cu volumul Originile orasului Haarlem (1905), este numit profesor de istorie medievala si contemporana la Universitatea din Groningen. Din 1915 pana in 1942 este profesor la Universitatea din Leiden. In 1938 este ales vicepresedinte al Comitetului international pentru cooperare intelectuala al Ligii Natiunilor. Arestat de nazisti in 1941, este eliberat in 1942, dar i se interzice sa revina la Leiden. Moare la De Steeg, in februarie 1945. Lucrari: Amurgul Evului Mediu, 1919 Erasmus, 1924 Explorari in istoria civilizatiei, 1929 Criza civilizatiei, 1935 Homo ludens, 1939.