Sursa: www.rts.ch
Bernard Minier a venit pentru prima dată în România în această vară cu ocazia lansării romanului „Înghețat” la editura Trei - romanul său de debut și primul roman din seria Martin Servaz - și ca invitat la prima ediție a festivalului „Misterele Bucureștiului”.
Minier a publicat „Înghețat” la vârsta de 50 de ani, după ce jumătate de viață a fost funcționar vamal. Acum abordează literatura cu aceeași seriozitate și atenție cu care poate înainte a manevrat documentele. În drumul său spre București a profitat de zborul cu avionul pentru a se impregna iarăși cu atmosfera primului său roman de la publicarea căruia au trecut opt ani. Iar scrisul pentru el înseamnă și responsabilitate și viziune pe lângă instinct și plăcere pură.
Andreea Chebac: Primul roman publicat - „Înghețat” a apărut când aveai 50 de ani; cum arată viața ta înainte de apariția cărții și cum arată acum, după?
Bernard Minier: Categoric viața mea este foarte diferită acum. Înainte aveam o viață de funcționar: lucram cinci zile pe săptămână, opt ore pe zi, foloseam avionul doar când plecam în vacanță. Acum călătoresc aproape numai cu avionul - și de câte cinci ori pe săptămână -, îmi petrec o parte din an dormind în hoteluri, muncesc șapte zile din șapte și nu am mai avut o vacanță de trei ani... Dar nu mă plâng.
AC: În spatele romanului „Înghețat” a stat în mod clar o documentare intensivă, dar cum a avut loc această documentare - pe Internet, ai mers la bibliotecă - și care a fost cel mai greu lucru de documentat?
Cea mai aglomerată după-amiază de la Bookfest mă găsește alături de Claire North, într-un spațiu mic, care ne izolează doar parțial de îmbrățișarea asurzitoare a miilor de oameni care traversează culoarele, căutând, analizând și comentând cărți. Îmi place să respir carte și mai ales să discut despre cărți cu cei care le scriu, iar interesul meu pentru această tânără autoare este generat mai ales de istoricul foarte antrenant al devenirilor și reinventărilor personalităților sale creatoare.
Claire North: Este prima dată când vin în România. Am aterizat cu o seară înainte, însă am un plan isteț: vreau să mă îndrept spre centru și să explorez cât pot. Mă încurcă străduțele alambicate, dar nu mă deranjează să mă rătăcesc. Sper că vremea se va îmbunătăți, fiindcă, până acum, furtuna și Papa mi-au încurcat planurile.
Iulia Dromereschi: Revenind la tine – greșesc când spun că pari să ai personalități multiple, cel puțin când scrii?
Claire North: Deloc.
Clare Mackintosh a ajuns în București de două zile, însă vâltoarea de evenimente specifică Bookfest nu i-a permis să viziteze prea mult. Zâmbind, îmi spune că nu are niciun plan și că va merge să vadă un muzeu sau o galerie – orice i se va părea interesant în ghidul pe care l-a primit.
Iulia Dromereschi: Ce te-a făcut să începi să scrii?
Clare Mackintosh: Mi-a plăcut mereu să spun povești. Când eram mică, mă fascinau oamenii, iar ca ofițer de poliție – am lucrat timp de 12 ani în Poliție – eram interesată mai ales de persoanele din spatele delictelor, de victime, de motivele pentru care făptașii comiseseră actul. Ca ofițer de poliție, spui o poveste despre ce s-a întâmplat, și ai răspunderea de a prezenta povestea victimei în fața Curții și de a te asigura că se face dreptate. Iată, sunt procese foarte similare.
La o zi după ce ne-am întâlnit pentru această discuție, Marian Coman a pornit într-un turneu de promovare a ultimei sale cărți, Omulețul din perete, publicată în colecția n’autor a Editurii Nemira, o colecție ca o gură de aer proaspăt. Coordonată de Eli Bădică, n’autor a fost lansată cu un an în urmă și își propune să publice autori români contemporani.
Iulia Dromereschi: Cum s-a ajuns la ideea de a publica în colecția n‘autor?
Marian Coman: Aveam cartea în lucru de foarte multă vreme, încă de când colaboram HAC! (Harap Alb Continuă). Mihai, editorul meu de atunci, mi-a propus să scoatem o integrală a prozei mele scurte. Am adunat texte din primele două volume publicate („Nopți albe, zile negre” și „Testamentul de ciocolată”), la care s-a adăugat ce am mai scris între timp, însă nu am fost tocmai mulțumit. După ce le-am prelucrat și tot nu s-au dovedit pe placul meu, am decis să renunț.
Colaborarea mea cu HAC! s-a întrerupt și am început să lucrez cu editura Nemira, inițial pentru revista Nautilus, apoi la colecția Armada. Am discutat cu Ana Nicolau, coordonatoarea editurii, despre publicarea „Omulețului din perete“, dar mi-am dat seama că nu este potrivit pentru Armada, nefiind vorba despre SF sau Fantasy. Pentru n’autor, însă, o colecție de autori români, a picat la fix.
ID: Până la urmă, „Omulețul din perete” conține și texte mai vechi sau doar texte noi?
MC: Nu, sunt texte mai vechi. Nu am mai scris proză scurtă de vreo patru ani. Sunt texte din primele două volume, dar și scrise în ultimii ani, după ce am terminat „Testamentul de ciocolată”.
ID: Le-ai gândit de la bun început ca fiind interconectate?
MC: Involuntar, toată proza mea scurtă e legată. Textele se desfășoară în același univers sau multivers. Personajele se plimbă dintr-un text în altul. Așa am scris mereu.
Foto: Thron Ullberg
Scriitorul norvegian Jo Nesbø a venit săptămâna aceasta pentru prima dată în România, ocazie cu care editura Trei a lansat „Cărăbușii”, un nou roman din seria Harry Hole - detectivul plin de vicii și de intenții bune imaginat de scriitor -, iar editura Humanitas a continuat colecția Hogarth Shakespeare cu o reinterpretare a piesei „Macbeth” scrisă de el.
Chiar dacă Nesbø este cunoscut în special pentru romanele sale polițiste - două dintre ele fiind și ecranizate: „Omul de zăpadă”, al șaptelea roman al seriei Harry Hole și „Hodejegerne” care a stat la baza filmului „Vânătorii de capete” –, înainte să se dedice literaturii, acesta a fost muzician, fotbalist și broker. Versatilitatea de care a dat dovadă pare să se transpună și în scris pentru că după ce a fermecat o lume întreagă cu pagini care descriu situații extreme și chiar violente, s-a îndreptat, nici mai mult nici mai puțin. decât spre literatura pentru copii, prin seria Doctor Proctor.
Ne oferă și o reimaginare după Shakespeare destul de apăsătoare și care nu ascunde defectele societății de acum sau de oricând, cu toate acestea Jo Nesbø se declară un romantic și își privește succesul mondial cu detașare pentru că scrisul pentru el nu este un job, ci ceva ce face în timpul liber.
Vă invit să descoperiți omul din spatele cărților și cât anume dintr-o personalitate așa complexă se regăsește în personajele sale:
Sorin Lucaci este unul dintre acei oameni pe care este greu să îi prezinți doar în două cuvinte - mereu are un proiect nou. Mereu este implicat în ceva, fie că vorbim despre organizarea unor evenimente culturale, a unor campanii culturale, tabere pentru copii, emisiuni TV sau că scrie un nou volum de poezie. Totul pe altarul culturii! Și tocmai pentru că este un om cu atât de multe fațete, vă invit să-l descoperiți în rândurile de mai jos.
Andreea Chebac: Știu că încerci să promovezi evenimentele culturale și în alte spații decât librăriile, spații neconvenționale. Care este cel mai neconvențional spațiu în care ai organizat un eveniment sau care ar fi cel mai neconvențional spațiu pe care ai vrea să îl abordezi, dar nu ai făcut-o încă?
Sorin Lucaci: Nu știu dacă aș putea să-l numesc un spațiu neconvențional, dar cu siguranță este un spațiu cultural foarte frumos, este vorba despre sala Studio a Teatrului Excelsior, cu evenimentul „Alan Watts - Repere în călătoria omului către sine”, desfășurat pe 12 februarie. Următorul eveniment pe care îl pregătesc va avea loc la sala Studio, ce coincidență :), a Universității Spiru Haret, unde așteptăm foarte mulți studenți de la Facultatea de Psihologie. Este vorba despre evenimentul „Simbolismul corpului uman - mituri și arhetipuri în tradițiile spirituale ale lumii”, eveniment ce va avea loc marți, 26 martie, ora.18:30. Vrem ca în aceste spații neconvenționale să atragem un număr cât mai mare de tineri.
Un anume domn Piekielny (Humanitas Fiction, 2018) este un roman născut dintr-un roman sau, altfel spus, este o carte despre cum literatura ne poate influența viața. Piekielny, personajul din titlu, apare în „Promisiunea zorilor”, celebra autobiografie al lui Romain Gary.
François-Henri Désérable, autorul cărții, s-a trezit blocat pentru câteva ore în orașul Vilnius unde hazardul l-a dus în fața casei în care au locuit Romain Gary în copilărie și vecinul său, domnul Piekielny. „Dar ce este hazardul, dacă nu Dumnezeul necredinciosilor?” (pag. 26).
Iar de aici, urmărind un fir pe jumătate detectivistic, pe jumătate de iubitor de lectură, Désérable a încercat să refacă viața acestui domn simplu, care a fost făcut nemuritor prin menționarea lui în literatură. Un amestec de ficțiune, auto-ficțiune și sclipiri de realitate, așa cum se dovedește, de fapt, a fi si autobigrafia lui Gary, cartea te face conștient de rolul tău ca cititor - acela de a făuri lumi prin lectură.
Romanul Un anume domn Piekielny a obținut, în 2017, Premiul Goncourt - Alegerea României și Marele Premiu de literatură al orașului Saint-Étienne, în Franța.
Copyright ©2011 Bookblog.ro