Foto de Patrícia Pinto

Numele scriitorului portughez José Luís Peixoto este legat de poate cel mai cunoscut și citit scriitor portughez, José Saramago. Nu doar că Saramago i-a fost mentor, dar faptul că, în 2001, primul său roman a fost recompensat cu premiul care poartă numele marelui scriitor avea să-i schimbe total viața lui Peixoto.

Acum, la aproape douăzeci de ani de la debut, José Luís Peixoto își dedică în întregime timpul literaturii, a publicat șaisprezece romane, cărți de poezie și de călătorie și este mai mereu în alt colț al lumii pe urma cărților sale care au fost traduse în peste 30 de limbi sau pentru a-și scrie articolele de travel.

Însă identitatea lui continuă să fie aceeași, în interiorul său trăind „același băiat care s-a născut într-un mic sătuc din centrul Portugaliei”. Și, deși se consideră un norocos că duce o astfel de viață, coboară mereu scrisul înapoi în sfera pământescului și sublinează că nu este vorba doar despre inspirație, ci și despre multă muncă și o parte foarte pragmatică. „Un aspect foarte important al scrisului este organizarea pentru că a scrie înseamnă să organizezi, a scrie înseamnă să creezi o structură.”

José Luís Peixoto a venit pentru a doua oară în România pentru a particpa la a opta ediție a Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara. Iar dacă interviul de mai jos vă face curioși puteți găsi traduse la editura Polirom romanele sale „Nici o privire” și „Cimitirul de piane”.

Andreea Chebac: Să vorbim despre pactul ficțional dintre cititor și scriitor cu care tu te joci puțin: atât în „Nici o privire”, cât și în „Cimitirul de piane” apare acest personaj al povestitorului sau al omului care sta într-o cameră și scrie. Cum vezi tu pactul ficțional?

José Luís Peixoto: Pactul ficțional este ceva cu care îmi place mult să lucrez și asupra căruia îmi îndrept atenția. Procesul de scriere și de citire este suficient de complex încât să putem intra în el și să-l explorăm puțin. Și în celelalte cărți ale mele am continuat această joacă cu pactului dintre sciitor și cititor. De fapt, uneori, în cărțile mai recente, mi s-a părut interesant să scot cititorul din acest pact și să îi spun brusc „Oprește-te din cititul cărții și uită-te în jurul tău!” Suspendarea voluntară a credinței  - „voluntary suspension of belief” -, cum a fost numită, ne transportă intelectual către alte realități și ne face să credem în poveste, dar, de asemenea, uneori e interesant să treci dintr-o dimensiune în alta, să tai această suspendare a credinței și brusc să treci de la imaginație înapoi la propriile tale simțuri. Pentru că, într-un fel, imaginația este doar o amintire a simțurilor noastre.

AC: Îți imagineză cum arată și cine sunt cititorii cărora alegi să le vorbești atât de direct?

JLP: Când scriu ceva care e menit să fie publicat simt că prezența cititorilor este implicită și că eu de fapt construiesc un cod care urmează să fie decodat, interpretat de alții. Într-un fel, e ca atunci când joci poker, când ai propriile tale cărți, dar îți imaginezi și care sunt cărțile celorlalți jucători, iar uneori îți imaginezi până și ce își imaginează ei, la rândul lor, despre cărțile tale. Seamană puțin cu asta. Asta nu înseamnă că scriu un text doar ca să-mi mulțumesc cititorii. Nici n-aș putea, chiar dacă aș vrea, pentru că am această idee imperfectă despre ce își doresc și așteaptă ceilalți de la scrisul meu. Dar simt că a scrie un text literar înseamnă într-un fel să pui în el impresia ta despre natura umană pentru că scrii ceva ce vrei să fie înțeles, decodificat, și faci asta imaginându-ți cum funcționează mințile la care ajunge ceea ce scrii. Desigur, există mult zgomot și multe obstacole spre înțelegerea deplină, dar scopul tău suprem este acela de a fi înțeles.

AC: În limba română au fost traduse doar două cărți semnate de tine – „Nici o privire” și „Cimitirul de piane” -, dacă ai putea să mai alegi doar o singură carte care să fie tradusă, care ar fi aceea?

JLP: Primele lansări ale cărților mele au loc mereu în Portugalia și ele formează un anumit tarseu, iar cei care suntan atenți la asta îmi pot urmări așa evoluția. Dar în alte țări cărțile sunt publicate pe sărite, într-o ordine diferită. De aceea și percepția asupra întregii opera poate fi diferită.

Aici, în România, după aceste două romane, care sunt printre primele mele cărți - „Nici o privire” a fost prima carte, publicată în 2000, iar „Cimitirul de piane” a treia, publicată în 2006 – cred că ar fi interesant să apară, nu neapărat cel mai recent roman al meu care se află la o mare distență de acestea, ci un roman aflat la jumătatea distanței. Mă gândesc la romanul „Galveias” care este numele satului din care vin eu și care a fost publicat în 2014. Cartea are o relație puternică cu cele două traduse în limba română, dar totodată reprezintă un pas înainte. De exemplu, în „Nici o privire” există deja un sat, o mică societate rurală, dar nu are un nume, este un spațiu mitic, totul este spus într-un limbaj poetic, iar în „Galveias” apare același sat dar dintr-o perspectivă total diferită, realistă… sau aproape realistă, concretă, obiectivă. Desigur, fiind scris de aceeași persoană, și acest roman are multe lucruri în comun cu „Nici o privire” și „Cimitirul de piane”, dar în același timp sunt multe caracteristici mult mai aproape de ceea ce scriu acum.

AC: În ambele cărți traduse în limba română familia este cumva în centrul evenimentelor. Ne poți vorbi puțin despre familia din viața ta? Și poți lega dorința ta de a scrie de familia din care provii?

JLP: Am scris mult despre familie, e o temă prezentă în toate cărțile mele, atât primele cât și cele mai recente. Este o temă care mă atrage mult prin ceea ce simbolizează. De asemenea, este o temă universală, chiar dacă uneori este percepută diferit de la un loc la altul, tema familiei este mereu acolo, peste tot în lume, în toate culturile. Am abordat-o în feluri diferite - uneri plecând de la propria experiență, alteori foarte diferit de ea, dar, pentru mine, de câte ori scriu cuvântul „mama” sau „tata” este aproape imposibil să nu mă gândesc puțin la proprii mei părinți, chiar dacă scriu despre personaje fictive.

Familia mea a fost un factor foarte important în devenirea mea ca scriitor, poate uneori într-un mod nu foarte evident. De exemplu, mama este o persoană căreia îi place să vorbească și să spună povești, vorbește la nesfârșit. Și simt acest ritm auzit încă din copilărie, este ceva ce a ajuns o parte din mine, am acest ritm al limbajului. De asemenea, această valorizare a cunoașterii și a dorinței de cunoaștere este ceva ce vine de departe. Nici măcar de la păriții mei. În Brazilia există o idee foarte răspândită a înțelepciunii ancestrale, înțelepciunea care vine de dincolo de noi, de la strămoșii noștri; uneori simt că am un pic din acest tip de înțelepciune. Deoarece toată familia mea provine din aceeași regiune a Portugaliei, toți au fost agricultori și chiar dacă eu nu fac asta, această moștenire este foarte importantă pentru mine. Mă marchează puternic faptul că, în urmă cu doar două generații, bunicii mei nu puteau să scrie sau să citească, iar eu acum sunt scriitor.

AC: Călătorești enorm pentru a scrie articole pentru reviste de travel. Dar de ce, deși călătorești foarte mult, acțiunea romanelor tale este plasată mereu în Portugalia? Este aceasta o altă temă care te obsedează?

JLP: A fost momentul în care am remarcat cum, scriind despre ceva total strain mie, am sfârșit prin a scrie despre lucrurile despre care scriam mereu. Pentru că, de fapt, a scrie despre ceva ce e extrem de aproape și a scrie despre ceea ce este extrem de departe sunt două fețe ale celeași monede. Lucrurile pe care le remarci atunci când ești departe, într-un mediu total străin, sunt lucrurile diferite de propria ta realitate. Și rezultă un portret negativ al propriei tale culturi. Ai nevoie perspectivă, trebuie să pleci foarte departe, ca să ai o vedere mai bună asupra lucrurilor care te înconjoară.

Încerc să chestionez identitatea. Ăsta e principalul lucru despre care vreau să scriu, sigur că mă opresc asupra unor aspect concerete, dar intenția mea este să scriu despre ceva cu care pot rezone oameni din realități diferite.

Sursa: https://www.facebook.com/FILTMoficial

AC: Când ai început de fapt această viață de călător?

JLP: Să călătoresc a fost mereu țelul meu. Vorbeam mai devreme despre familia mea și cred că părinții mei, în felul lor limitat, mereu au fost curioși în legătură cu lumea necunoscută lor și mi-au transmis și mie asta. Când am devenit autonom am început să caut orice ocazie de a călători. Iar când au început să-mi apară cărțile și să fie traduse în afara Portugaliei normal că a fost foarte seducător pentru mine să încep să le urmez. De asemenea este fascinant să povestesc despre Portugalia rurală în părți ale lumii unde este consierată un loc exotic. Este fascinant și îmi oferă o nou perspectivă asupra acestei realități și a modului în care ea se încadrează în lume. Iar după o vreme am început să colaborez cu reviste de travel atât în Portugalia, cât și în Brazilia și am călătorit puțin și pentru a scrie articole. Este o poziție foarte privilegiată, recunosc.

AC: Vorbeai mai devreme despre ritm și știu că muzica este foarte importantă pentru tine, asculți muzică în timp ce scrii tocmai pentru a obține un anumit ritm în frazele tale?

JLP: Obișnuiam să fac asta, ascultam multă muzică în timp ce scriam. Acum nu se mai întâmplă atât de des. Cred că mintea mea a devenit mai zgomotoasă odată cu trecerea timpului așa că acum prefer liniștea ca să pot găsi cuvintele în ritmul meu interior. Asta nu înseamnă că în pauzele de la scris nu ascult încă foarte multă muzică. Iar uneori muzica îți oferă o anumită stare și anumite melodii sunt foarte utile pentru a crea o ambianță pentru un anumit tip de texte.

AC: Ai vorbit despre stări și atingerea unei stări anume: cum este scrisul de literatură vs. scrisul pentru presă? Uneori se întâmplă să nu ai chef să scrii la cărțile tale? Îmi imaginez că articolele pentru presă trebuie să le scrii, vrei nu vrei.

JLP: Trebuie să te obișuiești cu asta pentru că toată lumea are genul asta de presiune, indiferent de aria de activitate. Există această idee greșită că scrisul este ceea ce faci numai când ai tu chef și starea potrivită. Dar majoritatea lucrurilor pe care le fac zi de zi necesită un efort de voință din partea mea. Am scris multe texte de care sunt foarte mândru, dar pe care nu am avut chef să le scriu fix în momentul acela. De asemenea, nu poți scrie un roman doar în momente de grație. Pentru mine un roman este mereu o provocare. Ceea ce e diferit atunci când scriu un roman este că mă forțez să scriu dincolo de extenuare, să scriu chiar dacă nu mai am chef să scriu, dar sunt suficient de puternic încât să continui. Și apoi, desigur, va veni un moment când mă voi bucura că am făcut asta.

Acum sunt un scriitor cu experiență și mă descurc foarte ușor cu deadline-urlie. La un moment dat era foarte stresant, dar acum am diverse startegii prin care fac față. De fapt, simt că deadline-urile pe care mi le impun singur atunci când scriu cărți sunt mult mai dure decât cele pentru articole, eu sunt mult mai sever cu mine însumi decât editorii mei de presa.

AC: Să ne întorcem puțin la ideea de identitate, cum îți percepi tu identitatea ca scriitor?

JLP: Desigur că e tentant să trăiești conform ideii romantice despre scriitori, dar este și foarte simplist să trăiești conform unei prejudecăți despre ceea ce ar trebui să fie un scriitor. Un scriitor poate fi orice. Ceea ce face un scriitor să devină un scriitor este opera sa, faptul că el scrie. Am scris un poem care spune ceva de genul „Poetul își pune cămașa sa de poet, pantalonii săi de poet, pălăria sa de poet și iese în stradă.” Poți îmbrăca haina unui scriitor, poți poza în scriitor, dar ceea ce contează este să scrii, fără opera ta, rămâne doar poza.

Scriitorii au în același timp o relație foarte intimă și foarte distantă cu cititorii. Scriitorul este doar o voce pentru cititor, o voce care ajunge într-un spațiu foarte intim, este transmisă într-o zonă în care uneori nu ajung nici măcar cei mai apropiați oameni. Acea voce ajunge direct în gândurile și în sentimentele noastre. În același timp scriitorul este foarte distant pentru că nimeni nu-i doar o voce, oamenii sunt făcuți din carne și oase și au multe defecte și e foarte diferit să-ți imaginezi un scriitor și să fii alături de acea persoană zi de zi.

Există o poveste despre James Joyce în care un cititor se apropie de el și spune „Lasă-mă să strâng mâna care a scris Ulise!” Iar Joyce răspunde „Poți strânge mâna care a scris Ulise, dar trebuie să fii conștient că această mână a făcut și multe alte lucruri.” În ceea ce privește aspectele practice ale vieții, scriitorii sunt nevoiți să facă ceea ce fac toți ceilalți oameni. Este foarte important să fii deschis în privința asta.

AC: Ai fost numit „noul Saramago” cum te raportezi la asta? Te-ai simțit cumva constrâns să scrii în tradiția realismului magic?

JLP: Primele mele cărți au legătură cu realismul magic, dar între timp m-am îndepărtat puțin de acest gen. În cele mai multe dintre romanele mele sunt elemente conectate cu realismul magic, dar sunt din ce în ce mai puține cu fiecare nouă carte. Romanul pe care l-am publicat recent îl are ca personaj chiar pe Saramago însă în întreaga carte este un singur eveniment care ar putea fi catalogat drept realism magic. Dar simt că aceste mici insulițe de realism magic pot fi privite și ca realiste, în sensul în care realitatea nu este reprezentată doar de ceea ce poate fi documentat, sunt foarte multe lucuri reale, care sunt parte din felul în care noi experimentăm realitatea, și care nu sunt complet solide, vizibile, dar sunt reale.

AC: Vorbește-ne puțin despre acest roman în care scriitorul José Saramago este unul dintre personaje.

JLP: Simt că a-l avea pe Saramago drept personaj este un mod de a-i aduce un tribut, de a-i recunoaște importanța și influența. Chiar dacă personajul nu este 100% un personaj pozitiv. Dar nimeni nu e. Faptul că Saramago a fost un autor atât de important în Portugalia, că am primit premiul care îi poartă numele, că l-am cunoscut și am fost aproape de el 10 ani care au fost foarte importanți pentru mine pentru că eram foarte tânăr iar el avea peste 80 de ani, toate astea se traduc în ideea de influență și de generații care se influențează una pe alta.

În roman abordez acest aspect al literaturii care este foarte important, Saramago fiind scriitor, dar sunt și aspectele istorice pentru că m-am născut în anul în care dictatura a luat sfârșit în Portugalia și este o falie între generațiile care au trăit în timpul dictaturii și cele care trăiesc în democrație.

AC: Relațiile cititorilor cu cărțile se schimbă de-a lungul timpului și imi imaginez că așa se întâmplă și cu scriitorii. Care este acum relația cu prima ta carte, „Nici o privire”?

JLP: Pe de-o parte simt că a fost scrisă de o altă persoană pentru că sunt o altă persoană acum, am alt mod de a privi lumea și chiar de a scrie, dar pe de altă parte, mă simt nostalgic pentru că simt că sunt anumite lucruri pe care le-am pierdut pe parcurs. Trecerea anilor nu înseamnă numai evoluție, unele lucruri se pierd. Simt că am pierdut din inocența de atunci, o privire proasptătă și plină de speranță. Încerc să lupt cu cinismul, dar uneori este greu. De exemplu primele traduceri ale cărților mele au fost în spaniolă și, dacă ești portughez, Spania și se pare o cultură foarte diferită. A fost un lucru extraordinar pentru mine, să-mi văd cărțile în altă limbă. În plus, așa cum am spus, mereu mi-am droit să călătoresc și să-ți vezi cărțile călătorind este ceva ce te depășește. Încă am acest sentiment, încă mă mișcă foarte tare să văd oameni de peste hotare citindu-mi cărțile.