L-am întâlnit pe Pascal Bruckner într-o dimineață ploioasă de noiembrie, undeva pe lângă parcul Cișmigiu. Îi citisem cărțile și ratasem cu un an în urmă un interviu cu el, din motive organizatorice.

Cred cu tărie că există întâlniri care se înscriu în categoria pe care englezii o numesc atât de frumos „meant to happen…”, menite să se întâmple. Venea după câteva zile aglomerate și alte trei sau patru interviuri în ultimele ore, dar am întâlnit un om amabil, fermecător de simplu, răbdător.

Ultima sa carte, Un an și o zi, este povestea unui spațiu și a unui timp care seamănă uneori deranjant de mult cu vremurile noastre. Jezabel, o tânără profesoară de matematică, pleacă din Paris spre Montreal pentru a îndeplini ultima dorință a tatălui ei: ceasul construit de acesta să ajungă în Canada, în mâinile specialiștilor. Și este vorba despre un ceas cu totul special, care în loc să indice timpul, îl distruge. În urma unei furtuni de zăpadă, avionul lui Jezabel aterizează undeva în nordul Statelor Unite și ea este nevoită să petreacă o noapte la hotel. Numai că se trezește după un an și este prizonieră într-un univers disfuncțional și abuziv. O poveste despre relația omului modern cu timpul, despre distrugere și alienare, dar și despre un pic de speranță și umanitate.

Vă las în continuare în compania lui Pascal Bruckner și a poveștilor lui, împărtășite cu generozitate într-o zi ploioasă de noiembrie.

Raluca Elgyar: Vă mulțumesc foarte mult pentru că ați acceptat acest interviu. În ultima dumneavoastră carte, „Un an și o zi”, Timpul este un concept foarte prezent și este tema centrală a cărții. Cum vedeți relația omului cu Timpul în lumea noastră ?

Pascal Bruckner: Relația cu Timpul depinde foarte mult de vârsta pe care o avem, până la 30-35 de ani, avem impresia că suntem nemuritori. După care timpul ne este măsurat: dacă până atunci fusese o comoară aparent inepuizabilă, după acest prag, fiecare clipă devine prețioasă.

RE: Care este sursa de inspirație a cărții ?

PB: În primul rând, plăcerea mea pentru ce este ciudat, experiențele fiicei mele în America. Am încercat să mă înscriu în acest curent de literatură fantastică, care mi-a plăcut din tinerețe. Lumea invizibilă din spatele lumii vizibile.

RE: Personajul principal al cărții, Jezabel, se mișcă între lumi, experiențe și perioade de timp. Există și niște constrângeri în aceste universuri în care se mișcă. Cum vedeți condiția noastră, a omului modern, veșnic în mișcare între lumi paralele ?

PB: Blestemul fiecăruia dintre noi este să ne deplasăm într-un singur univers; să fim condamnați să ducem viața pe care chiar o ducem. De fiecare dată cînd putem să evadăm din rutina muncii, avem un fel de revelație, pentru că sunt alte universuri mai bogate în altă parte, sau chiar lângă noi, și pe care nu știm să le vedem.

RE: Vă gândiți și la social media, lumile virtuale ?

PB: Social media este o altă lume, pe care nu o prefer neapărat. Prefer lumea visului și a imaginației, a fabulelor, a legendelor, a simbolurilor. Mediile de socializare online seamănă cu un coșmar.

RE: La ce vă referiți când spuneți că seamănă cu un coșmar ?

PB: E o modalitate de a ne supraveghea unii pe alții. Un fel de Big Brother, o rețea care acoperă întreaga lume și pe care nu o putem controla. Suntem, într-un fel, prada tuturor celorlalți.

RE: Hotelul în care ajunge personajul principal al cărții, Jezabel, ar putea constitui o parabolă politică...

PB: Da, de ce nu ? Putem citi cartea și în această cheie. Există o gradație a claselor sociale din vârf până la bază. În secolul al XIX-lea, aceasta era structura imobilelor, exact invers față de cum este acum. Bogătașii locuiau la etajul întâi, iar săracii la etajele superioare.

RE: Când ați scris cartea și ați creionat acest spațiu al hotelului care își ia oaspeții drept prizonieri, ați avut în minte un loc anume ?

PB: M-am gândit la câteva hoteluri care există și unde am fost cazat în tinerețe, dar le-am reinventat.  Este o lume imensă, monstruoasă și labirintică.

RE: În cărțile dumneavoastră din ultimii ani, abordați frecvent conceptul de political corectness. Cum credeți că acest concept a ajuns un instrument de presiune pentru noi toți ?

PB: Ideea de politically correct vine din anii ’90 din America, unde a fost inventat un limbaj prin care eufemizăm toate relațiile interumane și încercăm să atenuăm toate lucrurile grave care se întâmplă... a devenit un mod de viață, la care ne-am aliniat cu toții.

RE: Jezabel spune „Dacă toate cărțile sunt o singură carte care le cuprinde pe toate celelalte, de ce să nu recitești mereu aceeași carte ? Dacă eu cunosc din câteva rânduri povestea dintr-un roman, ce rost mai are să îl citesc pagină cu pagină din moment ce știu deja concluzia ?”. Dincolo de această reușită metaforă, cum credeți că putem vinde ideea de lectură unor oameni atât de ocupați, ca cei din zilele noastre ?

PB: Oamenii nu sunt atât de ocupați, au timp să citească, dar o să vă spună că nu au timp pentru că lectura este o chestiune de dorință și nu de timp. Dacă au timp să stea la cozi atunci când magazinele oferă reduceri la perechi de adidași de o mie de euro, atunci au timp și pentru citit. Lectura, ca și teatrul sau cinematograful, este o chestiune de plăcere și de dorință. Iar în zilele noastre, dorința se orientează fie către obiecte de consum, fie către seriale TV care au avantajul că sunt percepute și înțelese foarte rapid, și sunt consumate rapid. Au, uneori, și avantajul de a fi privite într-un grup... ceea ce este mai ușor decât să consumi o carte, care te obligă să fii tu cu tine însuți. Acesta poate părea un punct slab al cărților, dar este exact ceea ce le va permite să reziste în timp. Tocmai handicapul este un mare avantaj.

RE: Cărțile dumneavoastră au fost traduse în diferite limbi și au interacționat cu cititori din medii și culturi diverse. Credeți că mesajul operei dumneavoastră este receptat diferit în funcție de culturile și contextele locale ? Sau mesajul rămâne unitar, indiferent de aceste elemente ?

PB: Hai să ne gândim la mesaj ca la o rază de lumină care este reflectată în mai multe oglinzi, și nu mai există lumina originară, avem nuanțe, culori diferite. Când vorbești cu  un chinez sau cu un corean sau cu un rus, înțelegi că fiecare acordă acelorași cuvinte semnificații diferite. Traducerea este, de fapt, un exercițiu de deposedare a operei, pe când tu, ca autor, vrei doar să o transmiți. Este o trădare minunată. Mesajul este difuzat în contexte sociale, politice, culturale, simbolice diferite, iar când revine, mesajul este îmbogățit prin contactul cu toate aceste medii.

Sursa Foto