Interviu Andrew Nicoll: Toate cărțile mele sunt reușite din prima încercare
Scris de Ovidiu Leonte • 2 December 2014 • in categoria Interviuri
Gaudeamus 2014. Cupola Romexpo este practic neîncăpătoare pentru ediția din acest an. Este sâmbătă – aglomerația reală se produce, de obicei, duminica – iar locul este deja împânzit, aproape sufocant. Este ora 11:50, mai sunt 10 minute și mă voi întâlni cu autorul excelentului roman de aventuri, Dacă citești asta înseamnă că am murit (citește recenzia).
Andrew Nicoll vine din Scoția, iar înainte de a începe să scrie romane a fost jurnalist politic, scriind în ultima vreme pentru ziarul The Sun. Cu doar câteva minute înainte de ora 12:00, Andrew își face apariția. Îmi este prezentat, apoi ne așezăm la o măsuță pregătită special de cei de la Editura All pentru acest interviu. Spre deosebire de celelalte interviuri pe care le-am luat, de această dată începe Andrew, și o face într-un mod deosebit: „Cu ce te pot ajuta, Ovidiu?”, mă întreabă. Într-un mod magic, această întrebare sparge gheața și, de aici încolo, totul decurge de parcă ne-am cunoaște de multă vreme, iar dintre întrebările pregătite apuc să pun doar câteva, pentru că la restul, el îmi răspunde înainte să îl întreb.
Eu doar spun povestea… așa cum îmi vine
Ovidiu Leonte: Unul dintre primele lucruri care îmi vin în minte atunci când mă gândesc la Dacă citești asta înseamnă că am murit este faptul că nu conține doar o poveste, ci mai multe povestioare. Există, evident, povestea lui Otto Witte, iar inspirația este menționată pe spatele cărții, dar mai sunt și alte povești, cum ar fi povestea unchiului Fritz, povestea Margarethei MacLeod, chiar și povestea vântului Bora. De unde vin aceste povești?
Andrew Nicoll: Povestea unchiului Fritzy? Nimeni nu m-a mai întrebat despre acest lucru înainte, deci ești primul care vei auzi asta. Sunt reporter de ziar – asta este meseria mea atunci când nu scriu cărți – și acum mă ocup de reportaje politice. Stau în casă, discut cu oameni politicoși și gândesc profund. Dar, când eram tânăr și lucram ca reporter, vânam mașini de pompieri, discutam cu poliția, lucruri de astea. Și într-o zi, eram la țară, iar un copil de fermier s-a întors acasă, a aprins focul și același lucru s-a întâmplat cu el [ca și cu Unchiul Fritz]. Doar că el stătea cu picioarele pe plită, soba a explodat, iar el a fost omorât. Și eu am ținut minte acea poveste și pur și simplu am pus-o în carte. Dar chestia e că le tot spun oamenilor: singurul material pe care îl avem noi, scriitorii, pentru a scrie, suntem noi înșine și propriile noastre vieți, și propriile noastre experiențe și propriile noastre amintiri, care vin cu propriile noastre înțelegeri. Și folosim aceste lucruri ca niște pietre de hotar, creând forme din ele.
O.L.: Acum, vorbind despre aceste mici povestiri care intră în componența marii povești, ce anume califică o astfel de poveste pentru a-și câștiga locul în paginile cărții? De ce unchiul Fritz se găsește în această carte, iar altă mică povestioară, de care cu siguranță ai auzit, nu se găsește? Nu le ții minte, nu ai suficient spațiu, sau pur și simplu nu s-au calificat pentru că nu sunt suficient de interesante?
A.N.: Cred că este vorba doar de circumstanțe. Am avut nevoie de ilustrarea faptului că destinul este inevitabil. Am avut nevoie de unchiul Fritz. Și l-am folosit pe unchiul Fritz
.
O.L.: Hai să mergem spre procesul de creație. Spre felul în care îți scrii cărțile. Mai exact, există o strategie? Cum ar fi crearea personajelor pe mici hârtiuțe, apoi pe alte hârtiuțe un strop de acțiune, una din micile povești care completează romanul?
A.N.: Oh, nu. Nu. De fapt… Tocmai am terminat de scris a patra mea carte. Este singura pe care am scris-o cu un termen limită. Cu toate celelalte lucrurile au mers așa: am scris în tren, în vreme ce mergeam la serviciu, povestea pe care voiam s-o scriu. Apoi, poate că ajungeam să consider că ceea ce am scris nu e suficient de bun și rescriam câteva rânduri. Apoi, noaptea, sau când aveam timp transcriam – pe laptop – ceea ce aveam deja pe hârtiuțe. Din nou, poate că ceva nu era OK, așa că rescriam mici fraze, câte un cuvânt ici acolo. Dar apoi, când povestea e transcrisă, e gata. Iar acțiunea curge de la pagina unu la pagina doi, apoi de la pagina doi la pagina trei și tot așa. Povestea este scrisă de la începutul ei până la sfârșit. Ultima oară însă, am avut o limită de cuvinte. Mi s-a spus: o sută de mii de cuvinte, nu mai mult. Și știam că cea mai importantă parte a cărții este sfârșitul, așa că m-am oprit din ce scriam, apoi am scris sfârșitul. Așa am știut câte cuvinte mi-au rămas pentru restul poveștii și am scris-o în acea limită. Dar în rest, întotdeauna este vorba de o progresie. Nu fac hărți, nu fac…
O.L.: Înțeleg. Exact asta întrebam, de fapt.
A.N.: Nu, nu fac așa ceva. Eu doar spun povestea… așa cum îmi vine.
Toate cărțile mele sunt reușite din prima încercare.
O.L.: De fapt, Andrew, asta îmi răspunde la o altă întrebare, și anume: când citești ceea ce ai scris? Citești la sfârșitul cărții sau citești fiecare pagină? Dar ai răspuns deja…
A.N.: De fapt, sunt un rău. Sunt rău. Să-ți explic: am colegi, prieteni, care scriu, citesc, rescriu, recitesc, de șapte, de opt, de nouă ori. Eu nu fac asta. Nu fac așa! Cartea asta de aici, spre exemplu, [arată spre A fost odată ca niciodată] am scris-o dintr-o încercare, am mers la editor iar ea mi-a spus să modific câteva semne de punctuație la dialog: eu am scris cu punct și virgulă și ghilimele duble, iar ea a modificat cu virgulă și ghilimele simple. Atât! Doar asta s-a schimbat.
O.L.: Deci, practic, în poveste nu s-a schimbat NIMIC.
A.N.: Nu. Iar la cea de-a doua carte – care nu a fost încă tradusă în română – editorul a cerut încă o pagină și jumătate, iar eu am mai scris o pagină și jumătate. Și ea a fost uimită: „Uau! Ai făcut exact cum ți-am spus.” I-am răspuns: „Da, am făcut exact cum mi-ai spus. Sunt reporter. Înțeleg acești termeni.” Iar în acea carte nu a fost modificat nimic.
O.L.: Mi se pare absolut uimitor! De obicei se scrie și se rescrie, editorii cer modificări peste modificări… Uimitor.
A.N.: Da. Toate cărțile mele sunt reușite din prima încercare. De fapt sunt sigur că și eu fac același lucru, scriu, rescriu, rescriu din nou, doar că o fac în procesul scrierii și fără intervenția unui editor. Pentru că dacă scriu ceva ce nu sună bine, îmi dau seama și modific.
Să descoperi că oamenii îți citesc cărțile, că sunt interesați de ceea ce scrii, asta este un lucru exttraordinar!
O.L.: Cine este primul tău cititor? Atunci când cartea e scrisă, înainte de a o trimite către un editor, cine o citește mai întâi?
A.N.: Prima care a citit-o pe asta [arată din nou spre A fost odată ca niciodată] a fost soția mea. Mama mea este îndrăgostită de asta [arată spre Dacă citești asta înseamnă că am murit]. Mamei i-a plăcut și A fost odată ca niciodată, dar nu i-a plăcut cea de-a doua, așa cum nu-i place nici ultima.
O.L.: Dar soției tale îi place ultima?
A.N.: Soția mea nu a citit-o încă pe ultima. [râde]
O.L.: Dar ție îți place? Întreb pentru că, după cum ai spus, ai scris-o altfel, în alte condiții, oarecum impuse.
A.N.: Ce să-ți spun… De aia eu nu sunt bogat. Dacă vrei să te îmbogățești, te gândești la o continuitate și rescrii cartea de multe ori, doar că modifici unele elemente.
O.L.: Înțeleg, cum ar fi o serie…
A.N.: Daaa, cum sunt seriile. Eu nu vreau să fac așa ceva. Eu scriu diferit. Spre exemplu A fost odată ca niciodată este un basm pentru adulți. Este un roman de dragoste. Deci, dacă îți plac poveștile de dragoste, dar îți plac și basmele, îți va plăcea cartea asta. Cealaltă, Dacă citești asta înseamnă că am murit, este o carte de aventuri cu… multe lucruri comice care se întâmplă… cu siguranță ți-ar putea plăcea și asta, deși e diferită. Nu cred că aș putea să creez ceva ca un leitmotiv. De fiecare dată este vorba de cărți diferite. Dar, pe bune, să vin aici, să întâlnesc oameni ca tine, interesați de ceea ce scriu, să discut despre cărți, să fiu în locuri de genul acesta, e extraordinar.
O.L.: E mai bine decât să te îmbogățești din cărți.
A.N.: Daaa, clar. Am suficient de mulți bani. Să descoperi că oamenii îi citesc cărțile, că sunt interesați de ceea ce scrii, asta este un lucru imens. Pe bune. Un lucru IMENS!
O.L.: Acum, în privința criticilor, a felului în care reacționezi la aceste critici.
A.N.: Sunt disperat să mă caut pe Google! La fiecare jumătate de oră verific. [râde amuzat]. Și dacă găsesc pe cineva, un blogger sau un critic care spune ceva drăguț despre mine, încerc să-i răspund, încerc să-i mulțumesc. Dar dacă cineva spune ceva rău despre mine, atunci nu reacționez. Îi dau pace. Nu vreau să mă cert cu nimeni. Dar dacă vine vremea să mulțumesc cuiva, asta pot să fac.
O.L.: Dar în ce privește părerea cititorului, o iei în considerare? Dacă ți se spune că ai folosit un limbaj urât, sau dacă ți se spune că un roman are un ritm mult prea alert sau mult prea lent, ții cont de așa ceva pentru următoarele cărți?
A.N.: Nu știu… Critica pe care o aud cel mai des de la cititori este cu privire la această carte [arată spre A fost odată ca niciodată], îmi spun că este o carte stranie. Dar este un basm, până la urmă. Și oamenii fie o absorb, o cred, o acceptă, fie pur și simplu nu o acceptă, spun: „Nu, este prea ciudată”. Totuși, lucrul care mă enervează este faptul că aud că „devine ciudată la sfârșit”. Începe cu o călugăriță cu barbă, care are 1200 de ani, are o vrăjitoare, un teatru bântuit, și apoi oamenii spun: „Oh, devine ciudată la sfârșit.” NU! Este ciudată de la început până la sfârșit. Cum de nu ați observat? Și asta mă enervează. Și cel mai des spun acest lucru americanii. Americanii iau totul atât de literal…
Unul dintre locurile în care aflu despre reacția oamenilor cu privire la cărțile mele este Goodreads. Și, câteodată, când mă uit la oamenii care mă critică acolo și mă uit apoi la cărțile pe care le citesc acei oameni, mă gândesc: OK, ești idiot. Pur și simplu nu trebuie să-mi bat capul cu tine.
Mă văd ca făcând parte dintr-o tradiție europeană.
O.L.: Mi-ai vorbit despre America. Despre cum ești perceput în special acolo și am un presentiment cu privire la răspunsul pe care mi-l vei da, însă: cum consideri că ești perceput de către cititorii tăi din străinătate. De cei care nu sunt din Scoția? De cei din România, Spania, SUA… există vreo diferență între felul în care ești perceput în Regatul Unit și felul în care ești perceput în afară? Și cum se observă asta în numărul de exemplare vândute?
A.N.: Da, cred că există o diferență. În Australia, o țară unde o mare parte a populației are rădăcini scoțiene, au fost foarte interesați de mine pentru că eram un scriitor scoțian. Editorul de la All m-a întrebat într-o seară, la cină: „Câte exemplare din A fost odată ca niciodată s-au vândut și pe unde?” Și i-am spus câte au fost vândute în Spania, câte în Australia, câte ici, câte colo. „Bine”, m-a întrebat, „dar din Dacă citești asta înseamnă că am murit, câte ai vândut în Scoția?” Și i-am spus: „75 în primele șase luni.” „75 de mii de exemplare??!!” m-a întrebat el perplex. Și atunci i-am explicat: nu au fost 75 de mii de exemplare. Au fost ȘAPTEZECI ȘI CINCI de exemplare. În primele șase luni!” Și a fost profund șocat.
O.L.: Și în România?
A.N.: Nu știu încă. Sper să se vândă. Sper să placă. Ție ți-a plăcut, așa că… Dar mai este ceva vis-a-vis de percepție. Personal, eu mă văd ca făcând parte dintr-o tradiție europeană. Dacă citești asta înseamnă că am murit este despre Balcani – Albania, A fost odată ca niciodată este o carte foarte europeană, de fapt chiar despre orașul meu natal, despre prietenii mei, despre oameni pe care îi cunosc, de aceea a trebuit să-i mut puțin. Cafe-ul italian din carte, spre exemplu, se află chiar în colțul străzii pe care locuiesc. Iar proprietarul ei era terifiat când a fost tradusă în Italia pentru că și-a spus „Toată lumea știe. Oamenii mă vor recunoaște. Astea sunt poveștile mele! Soția mea mă va omorî!”
Cea de-a doua carte pe care am scris-o este despre America de Sud. Dar asta doar circumstanțial. Nu știu nimic despre America de Sud. Nu am avut nicio legătură cu acel continent vreodată. Am o verișoară căsătorită cu un peruvian, ea a trăit acolo o vreme, așa că mi-a putut oferi câteva detalii. Dar acțiunea este plasată acolo pentru era vorba despre un om care trăia într-un stat autoritar, iar în Europa – slavă Domnului – aceste state nu mai există. Ultima carte… nu știu dacă va avea vreun succes pentru că este despre orașul meu natal și poate că este prea scoțian.
O.L.: O întrebare legată de cărți: preferi cărțile printate, sau pe cele electronice?
A.N.: Clar cărțile tipărite. Există. Miros. Uite, imaginează-ți că trăiești într-o casă plină cu rafturi – o bibliotecă imensă – și toate sunt goale, cu excepția unui singur lucru: asta [arată spre un iPad închis într-o husă elegantă].
O.L.: De ce ai plecat din zona politică și ai intrat în zona beletristică?
A.N.: Ăăăăh… Pentru că am îmbătrânit… am făcut 40 de ani. Și a fost un lucru foarte greu pentru mine. Când vei împlini 40 de ani, vei simți ce vreau să spun. Acum am peste 50 de ani, dar la 50 de ani nu am mai avut parte de așa ceva. Nu m-a interesat. Dar la 40 de ani? Oh, da! Eram furios. Și asta chiar dacă, de fapt, nu există cu adevărat vreun motiv. Aveam un job excelent, aveam o casă, copii inteligenți, ce mai voiam? Dar întotdeauna mai vrem ceva, nu? Așa că am căutat altceva. Și m-am gândit: experiențele altora în ce privește relațiile extraconjugale s-au dovedit niște eșecuri, așa că nu am vrut să încerc în zona respectivă. Am încercat să pictez – sunt un pictor groaznic. Atunci am trecut la literatură: am început să scriu povestiri scurte și am avut ceva succes. Și apoi, cu A fost odată ca niciodată, m-am trezit dintr-un vis odată și mi-am spus că am încă o povestire de 8 sau 10 pagini. Și am început în tren, ca de obicei, și după 18 luni a devenit o carte întreagă. Și asta m-a pornit.
După 25 de ani, v-ați maturizat. Țara s-a maturizat.
O.L.: Fiind jurnalist politic la origine, îmi poți spune cum crezi tu că este percepută în străinătate situația politică actuală din România? Și, în plus, cum crezi că va afecta această situație viitorul României?
A.N.: Tot ce am aflat despre România am aflat în ultimele două luni, începând din momentul în care am stabilit că voi veni aici. România nu apare prea mult în știrile din străinătate. Dar am fost foarte impresionat, în primul rând de faptul că românii au ales un președinte care face parte dintr-o minoritate, iar acest lucru este un fel de maturizare a țării. De la Revoluție au trecut doar 25 de ani. Și de la ceea ce era România, să ajungeți să creați o democrație, adică în doar o generație, este o mare realizare. Iar Klaus Iohannis… Având în vedere că întreaga lui familie s-a întors în Germania iar el a rămas, înseamnă că și-a asumat o responsabilitate față de țară. Și apoi, mai este și reputația lui. În Europa, România are reputația unei țări destul de corupte. Dar reputația lui Iohannis este diametral opusă. Este curat. Și lucrul acesta cred că vă va transforma țara. După 25 de ani, v-ați maturizat. Țara s-a maturizat.
O.L.: Deci, în opinia ta, alegerea lui Klaus Iohannis este un lucru bun?
A.N.: Da, așa cred.
O.L.: O ultimă întrebare: Cu ce scrii? Pe un laptop sau cu pixul?
A.N.: Folosesc… [din buzunarul interior al sacoului scoate un stilou verde cu irizații negre] stiloul acesta.
O.L.: Și, cu acest stilou, stiloul cu care scrii cărțile, vrei să-mi semnezi și mie cartea?
A.N.: Bineînțeles.
Interviul s-a terminat. Am aflat cam tot ce mi-am propus să aflu, deși au rămas câteva zone neacoperite și sunt sigur că vor apărea multe alte întrebări după ce voi citi și celelalte cărți ale lui Andrew Nicoll. Dar răspunsul lor îl voi afla, poate, în alte interviuri. Am dat mâna, ne-am mulțumit reciproc, el s-a retras spre zona în care stau reprezentații editurii, iar eu m-am luat lucrurile și am plecat. La ieșirea din standul All, Andrew a făcut din nou un gest interesant, care a reușit să încheie întâlnirea în aceeași notă în care a deschis-o: de la distanța de câțiva metri, m-a urmărit cu privirea în timp ce ieșeam și când m-am uitat spre el, mi-a zâmbit și m-a salutat cu un gest larg. O asemenea atitudine mi-a dat de înțeles că întâlnirea i-a făcut și lui plăcere, cum mi-a făcut și mie.