Ați urmărit vreodată emisiunea Omul care aduce cartea? Sunt sigură că da. Măcar din curiozitate sau din simplă întâmplare și tot ați ascultat comentariile captivante și sfătoase ale prezentatorului.

Interviul acesta vă oferă o mostră din maniera de a vorbi și vocabularul doldora de expresii proprii precum „dezmăț estetic”, „samsar de carte” etc. a criticului Dan C. Mihăilescu. A fost o bucurie pentru mine să regăsesc în răspunsurile date de el tonul jovial, ludic și apropiat din prezentările de carte pe care le face.

Vă invit să citiți părerile lui despre mersul culturii românești și piața de carte autohtonă, plus cârduri de nume de scriitori și de opere valoroase.

Andreea Chebac: Cum aţi descrie cea mai recentă carte a dvs. Şi aşa mai departe? ?

Dan C. Mihăilescu: Eseuri nervoase, desfăşurate cu aceeaşi patimă a aliajului de contrarii pe care o slujesc de la debutul editorial din 1982 încoace. Cartea unui mizantrop altruist, a unui histrion retractil, bufon metafizic, a unui smerit spectator... ultra-angajat în spatele scenei. Un „eu feeric”, în formula lui Petre Pandrea, definit prin bună credinţă, dar mai ales prin mania pentru subtextele, pretextele şi contextele Textului şi ale vieţii literare.

AC: De ce aţi simţit nevoia să vă adunaţi articolele în cărți, așa cum este Și așa mai departe??

DCM: Păi, să tot fie al zecelea volum de strânsură, după Stângăcii de dreapta, Îndreptări de stânga, Scriitorincul, Scrieri de plăcere, Bucureşti. Carte de bucăţi, Dansând pe ruine¸plus cele trei volume din Literatura română în postceauşism... Niciodată nu m-am uitat cu trufaş dispreţ la cei care-şi adună periodic articolele. Mi se pare un gest elementar de igienă profesională, atât pentru autor, pentru rânduiala pe care trebuie să şi-o lase prin hambare, cât şi pentru publicul care, din diferite motive, nu a ajuns, ori nu mai are timp să ajungă la textele tale rămase prin gazete.

AC: În Şi aşa mai departe? scrieţi despre moda literară. Ce este la modă acum ?

DCM: Minimalismul, deprimismul, alienarea, dezumanizarea. Şi ratarea : afectivă, morală, profesională, socială. Egoficţiunea pare c-a apus, însă deznădejdea, vidul sufletesc, cinismul, sarcasmul, provocările porno, lehamitea, dezaxarea, omul fără Dumnezeu, senzaţia de inutilitate, vidul, eul hărţuit, alterat, putred – toate acestea definesc epoca prefixelor NEO şi DEZ. Adică neoexpresionism, neoexistenţialism, neoavangardism, neobiografism, neoautenticism – pe de o parte. Iar de cealaltă : desfigurare, demantelare, decerebrare, decreştinare, deconstructivism, descompunere etc. Din pricina asta eu mi-am făcut crez tocmai din recuperarea prefixului RE : recoagulare, reumanizare, recentrare pe valorile tradiţionale, refacerea ţesutului social, redarea speranţei, resolidarizare, revigorarea Satului şi a mentalităţilor ce compuneau Rânduiala de altădată, net împotriva anarhiei anume cultivate acum.

AC: Credeţi că, la un moment dat, forma tradiţională a cărţii pe suport de hârtie va dispărea, înlocuită fiind de formatul digital?

DCM :Niciodată. Poate că tirajele tipărite or să tot scadă, în favoarea audiobook-urilor şi e-bookurilor, însă asta nu va conduce decât la o bibliofilie tot mai înverşunată. Să vedeţi la ce preţuri se vor cumpăra peste vreo zece ani cărţile tipărite astăzi! Deja sunt cărţi care se vând la preţuri de bijuterii, citiţi-l pe Umberto Eco. Va fi ca pe timpuri, când un incunabul preţuia cât o moşie şi o ediţie princeps făcea cât un castel. Iar autorii la modă, cu sau fără fiţe megalomane, vor fi, cred eu, extrem de încântaţi să-şi întocmească ediţii omagiale pe suport de hârtie.

AC: Credeţi că îndepărtarea tinerilor de lectură este un fenomen caracteristic generaţiei contemporane şi care s-a petrecut brusc, sau tinerii au avut dintotdeauna tendinţa de a ignora anumite valori recunoscute?

DCM: Să-mi daţi voie să vă relativizez puţin ispita generalizării. Nu cred că astăzi este o adevărata criză a lecturii, ci doar o criză a cărţii pe suport de hârtie. Altminteri, tinerii citesc masiv, navighează pe Internet, vizitează pe ecran marile muzee ale lumii, ascultă posturile de radio, se doresc foarte la zi cu informaţia, au chiar o manie deja periculoasă a apgradării, ceea ce-i targhetează exclusiv pe prezent, în dauna cunoaşterii trecutului, a valorizării tradiţiei. Eu văd frecvent adolescenţi perfect branşaţi la cea mai nouă premieră, film, teatru, vernisaj, orice înseamnă modă, tendinţe, dar care nu pun mâna pe o carte decât o dată la un an. Nu ştiu ce fac, citesc ŞapteSeri, B 24 Fun, habar n-am ce diggest-uri, se contaminează din blogosferă...cert e că ştiu cu câteva zile înainte de orice eveniment care este miza acestuia. Tirajele cărţilor, ziarelor şi revistelor scad. Pofta de informaţie creşte, însă, direct proporţional. Pe de altă parte, să nu credeţi că în interbelic, sau în anii de vârf ai lui Carol I, se dopau cu lectură cei din afara elitelor. Se citeau la zi toate romanele Parisului în high life-ul scanat cu strălucire de Claymoor, ori sufereau de bulimie intelectuală congenerii lui Mircea Eliade, Cioran şi Mircea Vulcănescu. Restul omenetului era împărţit ca şi azi între savoir vivre, loisir, slujbă, cârciumă, căsuţa de la ţară, ascensiuni montane, Balcic, bordel, grădinile de vară şi toate cele pentru cartea nu-i decât un moft.

AC: Ar avea nevoie cultura de mai multă implicare din partea politicului pentru a beneficia de mai multă atenţie şi mai multe fonduri pentru dezvoltare?

DCM: Pretutindeni în lumea normală, politicul, finanţele şi administraţia, ca şi Biserica sau ONG-urile, consideră o datorie esenţială protejarea marii culturi naţionale. Numai la noi se dărâmă cu zecile superbele bisericuţe de lemn din Nordul Olteniei şi Maramureş, în vreme ce Biserica investeşte enorm în huidume de ciment, hoteluri, kitschuri egolatre şi termopane. Sigur că trebuie să laşi în pace legile pieţei pentru tot ce înseamnă cultură la zi. Însă moştenirea culturală, restaurările de patrimoniu, prezervarea cărţii, icoanelor, monumentelor, ca şi tot ce ţine de viitorul breslelor artistice, de la şcoala de cântări psaltice, la şcolile de balet, canto etc. – toate astea ţin de profunda implicare a factorului politico-economic, dincolo de orice deosebire de ideologie şi culoare partinică.

AC: Dvs. aţi participat la foarte multe evenimente culturale : care sunt evenimentele care atrag cel mai mult publicul şi pe care le încurajaţi?

DCM: Am avut frecvent parte de amfiteatre şi aule cu câte trei, patru, cinci sute de suflete de liceeni şi studenţi, fie că eram la Bucureşti, Bacău, Sibiu, Rm. Vâlcea, sau la Călăraşi, Cluj, Iaşi. Contactul cu omul viu rămâne ceva sfânt pentru sufletul tânăr. Pe de altă parte, uitaţi-vă la publicul deja format şi extrem de fidel care vine la serile de film ori de conferinţe de la Institutul Cultural Român, la teatrul ACT, la Muzeul Ţăranului Român, la Stavropoleos, ori la zecile de mii de tineri care frământă în extaz Bucureştii în Noaptea institutelor culturale. Sau la cât de repede se umplu sălile Ateneului, Teatrului Naţional, Fundaţiei Carol I la conferinţele unor oameni de marcă. În România dezbinării, atomizării, faliilor intrasociale şi resentimentului ca sentiment naţional, cel mai mult aş investi în comuniune, în sym-posion, reuniuni, adică în tot ceea ce recoagulează şi întemeiază sufleteşte.

AC: Care consideraţi că este cel mai mare succes al literaturii române pe plan internaţional?

DCM: Faptul că-n ultimii zece ani ni s-au tradus sute de titluri, fie prin Institutul Cultural Român, sau graţie interesului arătat de editorii străini, fie prin osârdia şi priceperile de PR ale autorilor înşişi. Decenii de-a rândul nu existam pe piaţa de carte europeană decât prin Panait Istrati în francofonie (nu discut de francezul Cioran, francezul Ionesco ş.cl., adică aşa cum sunt ei percepuţi în ţările-gazdă), prin Vintilă Horia în spaţiul hispanofon, prin Eliade în lumea saxonă, dar asta numai când catadicsea cineva să le sublinieze originea valahă. Ei bine, acum, în doar câţiva ani, am ajuns să avem mai multe nume în preajma Nobelului literar!

De acum, vorba bancului cu Ceauşescu şi gazonul englezesc : s-o ţinem aşa încă o sută de ani şi ne va creşte şi nouă iarba ca la Oxford.

AC: Ne puteţi spune care este cartea dvs. preferată?

DCM: Marguerite Yourcenar, Memoriile lui Hadrian.

AC: Ce trebuie să conţină o carte pentru a rămâne în memoria publicului?

DCM: Sentiment, afecte, pilde morale vii, palpitante. O emoţie puternică. Iubire, ură, răzbunare, trădare, incest. Feeling-ul întâi de toate, înainte chiar de story. Personaje puternice, cărnoase, suculente, pitoreşti şi cu densitate sufletească. Asta este valabil pentru publicul larg, devorator de romane. În elitele spirituale, fireşte, lucrurile stau altfel. Nu reţii decât vag aromele dintr-un Dickens, Balzac, Hemingway, Proust, Flaubert, Dumas, Jules Verne, Camus, Hesse, Bulgakov, ba chiar şi din uriaşi precum Tolstoi şi Dostoievski, în schimb rămâi pe viaţă cu lectura lui Pascal la 18 ani. Sau cu şocul învăţăturilor budhiste, cu Filocalia, cu Marc Aureliu ş.a.m.d.

AC: Dacă ar fi să alegeţi trei scriitori contemporani semnificativi pentru literatura română, care ar fi aceia şi de ce?

DCM: Numai trei mi-e imposibil. Nu pot decât să vă ofer mai multe triunghiuri. Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu şi Horia-Roman Patapievici, pentru stilistica spirituală, enciclopedism, strălucire logico-retorică şi capacitate iradiantă în spaţiul public. Mircea Cărtărescu (pentru zeiasca lui putere fabulatorie şi arborescenţa uluitoare a viziunilor, ca şi pentru umorul deopotrivă tandru şi casant), Ioana Pârvulescu (pentru calitatea paseismului şi ingeniozitatea escapadelor istorico-literare), Dan Stanca (pentru dostoievskianismul guénonian, abisalitatea problemei Răului şi eliadismul narativ). Nicolae Manolescu – pentru precizia diagnosticului critic şi ştiinţa puterii în lumea literară – Ion Vartic, cel mai subtil detectiv literar pe care-l avem, şi – nu se poate fără măcar un poet - Ileana Mălăncioiu, a cărei Urcare a muntelui mi-a fost ultima lectură lirică buimăcitoare înainte de 1990. (Avea să-i urmeze Ieudul fără ieşire, de Ioan Es. Pop).

[Va urma partea a doua: Viața de critic literar]