Editura Polirom vă invită să citiți un fragment din volumul Hasdeu. Duhuri de George Cornilă, cea mai recentă apariție din colecția „Biografii romanțate”.

Tadeu Hâjdeu se naşte pe 26 februarie 1838 la Cristineşti (Ucraina de astăzi) într-o familie de cărturari. În primii ani este dăscălit acasă şi la mai multe şcoli din Podolia şi Volînia, unde predă tatăl său. Se înscrie la liceul de băieţi din Chişinău, apoi la Facultatea de Drept a Universităţii din Harkov.Ca urmare a faptului că îşi rupe paşaportul rusesc şi îl trimite la Consulat, este judecat în lipsă, dezmoştenit de drepturile asupra posesiunilor basarabene şi condamnat la exil în Siberia. După ce se stabileşte la Iaşi, lucrează ca bibliotecar şi profesor de istorie, geografie şi statistică şi îşi schimbă numele în Bogdan Petriceicu Hasdeu. Din cauza unui scandal soldat cu un răsunător proces de presă, îşi pierde posturile. Se mută în Bucureşti, unde activează ca membru al Comisiei moşiilor mănăstireşti. Pe lângă munca la monumentalele proiecte istorice şi lingvistice, scrie poezii, fabule politice, schiţe satirice, piese de teatru şi romane istorice şi fondează mai multe ziare şi reviste, printre care România, Foiţa de istorie şi literatură, Lumina, Satyrul, Columna lui Traian, Revista nouă. Este ales deputat în două rânduri. Bănuit că s-ar fi implicat în Republica de la Ploieşti, în 1870 este arestat şi închis la Văcăreşti timp de nouă zile.

În 1876 este numit director al Arhivelor Statului, iar un an mai târziu este primit în Societatea Academică Română. În 1888, fiica sa, Iulia, studentă la Sorbona, moare de tuberculoză, iar Hasdeu devine un adept înfocat al spiritismului. Fire polemică şi personalitate controversată, una dintre cele mai impresionante minţi ale epocii sale, Bogdan Petriceicu Hasdeu moare în 1907, singur, în Castelul din Câmpina.

FRAGMENT

„De mic mi‑a plăcut să hoinăresc – criticii mei de mai târziu aveau să spună că îndrăgeam să bat câmpii –, să mă pierd prin imensitatea acelei lumi noi care aștepta s‑o descopăr și să‑mi vorbească. Erau atâtea de explorat, ruinele Hotinului, glorie apusă, dărâmăturile băilor și haremurilor turcești, biserica din sat, unde se găseau vechi icoane de nespusă tristețe. Toate acestea nu mă atrăgeau însă atât de mult pe cât o făcea natura, poate pentru că erau trecătoare, după cum vedeam cu ochii mei, pe când ultima era veșnică, iar eu simțeam de timpuriu că doar ce era veșnic avea însemnătate. Colosala grădină a conacului, în ai cărei copaci noduroși mă cățăram fără frică, până în vârf, era plină de lighioane cărora îmi plăcea să le dau nume, de parcă eram Cuvier sau însuși Adam, și de ierburi felurite, spre care mă aplecam cu o curiozitate atavică. În scurt timp cunoșteam orice bălărie ce îmi ieșea în cale, căci tata se folosise de a sa Flora Basarabiei pentru a mă învăța atât tainele botanicii, cât și pe cele ale limbii latine.

Părăsind îngrădirea curții și brâul de holde, mi se înfățișau întinderile nemărginite, pustiurile nisipoase cu movile pe care creșteau păducei, măceși și scaieți ale căror scame se ridicau toamna în vânt, bălțile sărate și pâraiele de‑o zi. Mergeam mult pe jos, uneori desculț, căci aveam nevoie să simt pământul sub tălpi, îmi dădea forță ca lui Anteu, nu mă rătăceam niciodată, nici vreo teamă n‑aveam, căci locurile simțeau că eram de acolo, plămădit din acea țărână. Nu întâlneam păduri bogate, nici munți falnici, era un ținut aparent sterp și totuși mustea de viață, neschimbat de milenii, năzuros, de o frumusețe brută, care nu se îngrijea de estetica omenească și pe care era cu neputință s‑o uiți vreodată. Puteai găsi în cale un puț singuratic, să te răcorești în verile arzătoare, însă rar, căci acela era un loc făcut să mori de felurite soiuri de sete. Peste toate, cerul mereu schimbător, străbătut de norii mânați de vijelii dinspre stepele căzăcești, cerul spre care aveam să strig de atâtea ori. Iernile erau crunte, viscolul șuierător scutura pereții bătrânei casei și spulbera troienele care se încăpățânau să se tot adune până la pervazuri, totul era cufundat în beznă și îngheța, până și sufletul ți‑era în primejdie, iar lupii prindeau curaj și veneau până la zăplaz, cu urechile culcate pe spate și cozile țepene. Întâmpinam primele zile de lumină cu o imensă bucurie, însă acestea se dovedeau scurte, ninsorile se porneau din nou și țineau până târziu în primăvară. Vremea era nestatornică și înșelătoare, gerul și zăpușeala succedându‑se fără prevenire, o climă care predispunea firea omului la extreme. Gândindu‑mă la asta acum, îmi dau seama că nici n‑aveam cum să ies altfel decât am ieșit, capricios, uneori blând și visător, alteori crunt și neînduplecat. Niciunul dintre noi n‑a putut. De altfel, încă de la bunicul Tadeu am fost călăuziți de deviza „mai bine foarte rău dacă nu se poate foarte bun, însă niciodată mediocru“. Cu acea groază de mediocritate m‑am luptat întreaga‑mi viață.”

George Cornilă (n. 1986) este prozator, eseist şi traducător. A publicat romanele Cu dinţii strânşi (2007, 2022), Miezul nopţii în Cartierul Felinarelor Stinse (2013, 2014, 2021), Regele lupilor (2016), Expurgo (2018, 2019) şi Diluvium (2019), culegerile de proză scurtă Arlequine (2018), Entropic (2020) şi Rezervaţia (2022) şi volumul de poveşti pentru copii Toxi Foxy (2018). Este prezent cu texte în mai mult de zece antologii apărute în România şi Marea Britanie. Colaborează frecvent cu publicaţii culturale precum Dilema Veche, Timpul, Familia, Vatra, Suplimentul de cultură, Luceafărul de dimineaţă, Salonul Literar şi Aphelion (SUA). Laureat al Premiilor „Ion Hobana” (2019), COLIN (2021) şi Saboteur (Marea Britanie, 2022 – pentru volum colectiv). A participat în calitate de antrenor la atelierul Creative Writing Sundays, seria octombrie-noiembrie 2022.