[Citeşte partea I]

"Te-a născut clipa sau te-au produs veacurile?"

Această regrupare, care începe să aibe un sens, vine să continue ceea ce cu un termen obişnuit se numeşte tradiţie, ea fiind un ansamblu de idei, credinţe, datini, achiziţii spirituale şi comportamentale care ne stimulează s-o continuăm prin depăşire, s-o considerăm suport al făptuirilor prezente şi consilier, având şi rolul de a ne legitima demnitatea şi poziţia noastră de parteneri în dialogul cu oricare dintre culturi. Termenul înglobează şi ceea ce a rezitat în timp şi cosntituie o permanenţă a spiritualităţii noastre, adică valorile recunoscute, omologate şi consacrate, de unde şi funcţia lor de reper şi de punct de pornire pentru noi creaţii româneşti ale generaţiei actuale de intelectuali.

La ora actuală, mimăm libertatea şi democraţia, care nu sunt ale noastre, pentru că nu le-am deprins în organicitatea lor reflexă, cum nici dialogul nu-l putem purta cum se cuvine pentru că nu avem exerciţiul lui. Întrucât s-a trecut abrupt de la monologul regimului totalitar, orientat univoc spre masa de ascultători, la vacarm. De unde ar urma, după ce se va consuma energia risipită în el, ciclul dialogului autentic pe care Dan Puric îl anunţă, şi îl anunţă indicând temele timpului nostru.

Este greşit, credem, ca o generaţie să creadă că lumea se sfârşeşte cu ea iar cealaltă că lumea începe cu ea. Tudor Vianu formula, într-un loc, întrebarea cheie "te-a născut clipa sau te-au produs veacurile?"

Regândirea în actualitate a valorilor trecutului nu e totuna cu demolarea şi denaturarea lor, fie că e vorba de idei, de opere, de instituţii sau de oameni iluştri. Gândind azi trecutul, se pare că trebuie să precizăm, în cazul nostru, despre care Românie vorbim, pentru că există una profundă, ca un fluviu şi una ca spuma valului. Tot aşa cum există, după unii teoreticieni, două Franţe, una lungă şi alta scurtă. Şi tot aşa putem să ne extindem la Europa: despre care Europă vorbim?

Paul Valéry ne oferă un model cel puţin demn de luat în seamă al spiritului european: acesta se regăseşte unde sunt întrunite inextricabil a) filosofia şi cultura greacă, b) dreptul roman şi c) creştinismul. Prin urmare, nu e vorba, în primul rând, de o geografie propriu-zisă (fizică), ci de una spirituală. Reconstrucţia recentă a Europei (UE) este, cum foarte bine subliniază Dan Puric, bine-venită numai prin latura ei administrativă, juridică şi economică. Căci nu poate să se dizolve în această construcţie sensibilităţile polifonice ale popoarelor cristalizate milenar. Dan Puric pune accentul în cartea sa pe diferenţe, fără a respinge ceea ce ne asemănă şi ne uneşte cu Europa. Pentru că dialogul între culturi nu poate să se constituie în vederea cunoaşterii reciproce a părţilor dialogale decât considerate ca entităţi bine conturate. Altfel urmează tăcerea: putem constata că în discursul politic de azi mai mult se pronunţă decât se aplică ideea aristotelică privitoare la unitatea în diversitate. Prin extensie, la originea omenirii întregi stă umanitatea omului, dar ea se manifestă diversificată în forma grupurilor, comunităţilor, popoarelor, care au la rândul lor o conştiinţă de sine cristalizată într-un epos, într-un mithos, într-un logos, într-un tragos şi într-un ethos.

Cine este superior şi cine este inferior, cel care rămâne prizonierul propriului sistem de valori sau cel care caută să înţeleagă alte culturi şi să intre în dialog cu ele?

Dialogul nu este un moft cultural sau antropologic, ci una din sursele importante ale rafinării gândirii şi fertilizării cunoaşterii. Atunci, când şi unde gândirea dialogică devine regentă, avem o cultură dinamică şi bine conturată. Altfel spus, dialogul nu este un concurs de sărituri fie ele în lungime sau în înălţime.

Prin natura ei, gândirea de acest tip trebuie să-şi traverseze hotarul către "celălalt" pentru a se oglindi şi a se expune, ieşind astfel din ţarcul narcisistic. Va afla acolo că aceeaşi lume se poate vedea şi altfel, că deci viziunea unică şi absolută este reductivă. "Celălalt" însă, ca destinatar, nu cred că trebuie să aştepte să fie cunoscut, ci să aibe şi el iniţiativa dialogului. Tocmai această iniţiativă a întreprins-o - dar deocamdată de unul singur - în ultima vreme Dan Puric, arătându-ne cine suntem.

Din textul său reiese cu limpezime că trufia unora faţă de spiritualitatea noastră nu este de bun augur şi că toate viziunile asupra lumii sunt fiinţări ale "Cum?"-ului heideggerian întru întregirea Fiinţei şi în acelaşi timp, interogaţii semnificative. În treacăt fie spus, numai pentru cine ignoră sau vrea să ignore istoria ţării noastre, cultura română a început cu UE.

Ne tânguim că nu suntem cunoscuţi în afară, dar noi înşine nu am făcut destul pentru aceasta deoarece ne-a lipsit sentimentul ca imbold. Şi nu este de mirare faptul că nu suntem consideraţi în funcţie de natura şi valoarea spiritualităţii noastre dacă nu uităm că dialogul cu Vestul a fost întrerupt aproape cincizeci de ani. Dar o mirare amestecată cu indignare te cuprinde când auzi voci dinăuntru prin care se denigrează valorile naţionale. Cum ar reacţiona un italian dacă i-ai spune că Dante e un autor minor, unui german că Goethe este unul modest, unui englez că Shakespeare nu e original, unui francez că Descartes s-a marginat la îndoială sau că însuşi Carol cel Mare nu e aşa mare, unui rus că Dostoievski, Tolstoi şi Cehov sunt vetuşti pentru că au scris în secolul al XIX-lea, ca şi Eminescu.

S-ar mai putea adăuga o nuanţă la această imagine. Se constată o atitudine de minimalizare din partea occidentului, în ceea ce ne priveşte, pe care am pune-o pe seama necunoaşterii, şi ca atare şi unele îndoieli privind calitatea noastră de parteneri de dialog. Imperativul momentului este tocmai reînnodarea acestei comunicări cu mai multă flexibilitate şi deferenţă reciprocă pentru că, într-adevăr, acesta nu poate exista între (un) superior şi inferior. Dar vrem să aragem atenţia asupra unui aspect de maximă importanţă: dacă dialogul dintre Vest şi Răsărit a fost întrerupt sau viciat, de vină a fost occidentul prin lipsa de curiozitate şi interes în a cunoaşte cultura de care noi aparţinem. Pentru că numai cunoscuţi şi apreciaţi la adevărata noastră valoare, se va putea restabili schimbul cultural şi spiritual între noi şi Vest. Altfel, atitudinea lor ar semăna cu trufia.

Tudor Vianu, în Studii de filosofia culturii , face următoarele aprecieri: "Dacă n-aş fi decât prizonierul structurii mele, dacă n-aş preţui lumea şi viaţa decât în raport cu valorile care mă conduc pe mine însumi, cum aş putea înţelege valori emanând de la alte culturi cu totul deosebite de cultura căreia eu îi aparţin." Făcând tranziţia de la individual la universal, se pare că Vianu nu numai că vine în completarea celor scrise mai sus, dar impune ridicarea următoarei întrebări: "cine este superior şi cine este inferior, cel care rămâne prizonierul propriului sistem de valori sau cel care caută să înţeleagă alte culturi şi să intre în dialog cu ele?"

Sistemul de valori ale spiritului şi ierarhia oamenilor s-au prăbuşit

Revenind la conceptul de criză, este de remarcat faptul că există aproape un conses privind aprecierea potrivit căreia tehnologia, ştiinţele pozitive şi raţionalismul, produse ale occidentului, sunt cauza crizei culturii şi a omului. În continuare occidentul pune accentul mai ales pe tehnologie şi respinge, instrumentalizând descoperirile ştiinţifice, miracolul şi taina. Or, este un lucru de la sine înţeles că maşinile nu au şi nici nu vor avea suflet şi că ele trebuie utilizate numai ca mijloc şi niciodată ca scop.

Insistenţa lui Dan Puric asupra particularităţii spiritului românesc are drept cauză şi marginalizarea acestuia de către culturile mari şi nu trebuie înţeleasă ca pledoarie pentru izolare, autarhism sau desconsiderare a altor culturi sau popoare, fie ele mai mari sau mai mici, deşi el este convins că noi, prin cultivarea şi trăirea tainei, suntem altfel. Pentru că a venit vorba de taină, subliniem faptul că tot ceea ce zice, oral sau scris, tot ceea ce construieşte ca artă şi discurs logic sunt pendulări în jurul ideii de taină. Pentru el taina este o realitate de ordin divin, care ne cheamă s-o trăim şi este argumentată logic prin concept.

Una dintre temele care-l obsedează pe Dan Puric este şi soarta valorilor autentice şi anume că sistemul de valori ale spiritului şi ierarhia oamenilor s-au prăbuşit. Asistăm neputincioşi la aplatizarea acestora şi la echivalenţa scandaloasă a unor nume de performeori în comportamentul fizic sau în apariţii televizate cu ale unor adevăraţi producători de idei, doctrine şi opere de artă.

Pledând cu argumente pentru reactivarea tradiţiei latente în contemporaneitate, cu scopul de a ne defini mai bine identitatea, ne îndeamnă să facem efortul de a elibera gândul din captivitatea în care l-a încercuit mass-media şi l-a degradat zeflemeaua asediatoare. A venit timpul să ne eliberăm fără trufie de "complexul Dinicu Golescu" care înseamnă conştiinţa de provincial aruncat la periferia imperiului şi, totodată, de aluviunile nefaste din trecutul recent. Examenul la care el ne îndeamnă priveşte şi o exigenţă mai aplecată asupra tarelor noastre congenere, căci nu putem întotdeauna să aruncăm anathema numai pe istorie.

În carte se produc disocieri nesesizate până acum între tipul de gândire occidental, centrat pe discursul logico-verbal al intelectului ordonator, cantonat în scientism şi gândirea teologiei christologice răsăritene de natură organică, concrescută cu sentimentul orientat de harul divin.

Mircea Eliade, în articolul "Drumul spre centru", are drept referinţe doi centri: transcendentul divin şi cel din sufletul omului care se unesc prin axa credinţei. Iar Immanuel Kant avea în vedere tot 2 centri: "două lucruri umplu sufletul cu veşnic nouă şi crescândă admiraţie şi veneraţie cu cât mai des şi mai stăruitor gândirea se îndreaptă spre ele: Cerul înstelat deasupra mea şi legea morală din mine". Aici avem în faţa două viziuni: una a lui homo religiosus şi cealaltă a omului integrat în cosmos.

Îndestulat cu lecturi vaste şi fiind o fire înzestrată cu o sensibilitate accentuată şi ataşat gândirii şi credinţei creştine, autorul a sesizat, cum spuneam, identitatea noastră în risipire şi a indicat cauzele ei: în vicisitudinile istoriei, în criza generală a omului asediat de secularismul ateu şi în diminuarea puterii de influenţare a religiei creştine. Acestea sunt făcute cu amărăciune, dar fără crispare, indicând calea după modelul anamnezei. Am folosit termenul criză. Se ştie că orice criză se rezolvă prin revoluţie. În carte, însă, nu e vorba de o revoluţie stradală a resentimentului, o stimulare a instinctului gregar, ci o restaurare a conştiinţei de sine a neamului centrată pe atitudinea creştină-ortodoxă, congeneră, pledând convingător pentru relief, împotriva câmpiei uniformizatoare ce ne paşte.

Recunoscând "teroarea istoriei", de ale căror vicisitudini poporul nostru s-a străduit să se ferească pentru a dăinui, nu înseamnă că trebuie să rămânem în afara istoriei, ci numai că, aşa cum reiese din tot textul şi discursul lui Puric, să ne aşezăm în locul nostru cel mai natural.

Volumul este totodată şi mult-aşteptatul şi necesarul instrument de legătură între generaţiile care alcătuiesc populaţia ţării noastre şi care trebuie, pentru a fi consonantă cu propria-i istorie, să redevină popor.

Acest instrument arată acesteitatea noastră, ca "miez şi coajă" (Goethe), modul nostru propriu de a fi în lume şi marcă a identităţii, în parte dată de istoricitate, în parte construită (vezi mediul educogen), pe care ne îndeamnă s-o reconstruim cu inima, cu mintea, cu acţiunea, concentrate într-o lucidă atitudine, având ca liant iubirea. Operaţia pe care o săvârşeşte are ca efect delimitarea alterităţii noastre, mai precis a ceea ce a rămas din ea, şi continuarea filonului ei constitutiv cu ajutorul memoriei curate, având ca suport pe Dumnezeul creştin.

Prin ceea ce afirmă, căci e ca pondere un enunţ afirmativ, Dan Puric e totodată, împotriva deznădejdii, a indiferenţei şi a patologiei egolatre, cât şi a surogatelor abundente şi agresive, a succedaneelor de orice fel care au invadat spaţiul nostru cultural. Se constată cu îndreptăţire că societatea actuală, în ansamblul ei, nu e construită pe măsura omului, din care cauză acesta a fost orientat, mai mult sau mai puţin subtil, către "a avea" în detrimentul lui "a fi", şi deci a fost transformat în consumist, hedonist, histrionic, voyeurist, exhibiţionist şi sfidător de norme şi valori, adică anomic. Gândul a fost strivit de avalanşa de informaţii minuscule şi omul îndemnat să trăiască prin delegaţie, biografia empirică a aşa-ziselor vedete.

Ce-ar fi dacă am fi şi noi imitaţi de alţii?

Să extragem din aceste pagini unicat că există şi lucruri sfinte pe lumea aceasta, că dezinvoltura nu e acelaşi lucru cu indecenţa şi tupeul, că respectul nu e totuna cu slugărnicia, că pudoarea şi decenţa nu sunt identice cu ipocrizia, că demnitatea nu este echivalentă valoric cu izolarea sau trufia, că disputa autentică nu trebuie confundată cu cearta de mahala, că între injurie, insultă, calomnie şi linguşire există ironia şi umorul de catifea, că între solemnitatea falsă de tip comunist şi frivolitatea de tip post-modernist există măsura omului stăpân pe sine şi că trebuie să ne eliberăm de mitocănie şi de mitocani, dar mai presus de orice de ateism.

Elanul însufleţitor care străbate ca un "foc stoic" paginile acestei cărţi ar fi bine să rodească în conştiinţe, astfel încât să producă un curent atitudinal. Credem în acest efect întrucât întregul text şi discursul pe care îl îmbracă are şi alura unui manifest, din care cauză nu trebuie să ne mărginim la "plăcerea textului" (R. Barthes).

Atitudinea noastră faţă de valorile răsunătoare ale occidentului nu trebuie să se mărginească la difuzarea lor aici şi la comentarii pe marginea lor. Nu adaptarea servilă la realizările din alte părţi ne întregesc şi ne confirmă, ci adoptarea lor organică la constituţia noastră genetică şi istorică răsăriteană, pe de o parte, iar pe de altă parte năzuinţa de a putea oferi altor culturi ceea ce geniul românesc este în stare să producă. Căci nimeni n-are nevoie să primească înapoi ceea ce s-a împrumutat în chip voluntar de la el, ci să afle altceva din altă parte. Alterităţile culturale, toate, configurează marele arhipelag în care şi prin care se cristalizează acel brâu care separă şi uneşte totodată omul de natură şi de Dumnezeu. Ce-ar fi să ne abţinem un timp de la imitarea altora, să nu ne mai expunem spre a fi gândiţi de gândirea lor şi să încercăm să gândim lumea în modul nostru propriu, aşa cum au făcut predecesorii noştri, construind afirmaţii şi nu comentarii. Aceasta este totuna cu a ne da măsura şi de a ne măsura umbra, ca să nu sărim peste ea. În felul acesta, al asumării cu ajutorul memoriei a trecutului şi alterităţii noastre răsăritene, vom putea depăşi criza în care ne aflăm acum. Prin acest credo neclintit respiră cartea lui Puric.

La urma urmelor, imitaţia este un act de deghizare, de substituire, de simulare simultană cu disimularea, de travestire, un fals în cazul în care se pretinde că este un veritabil, uitând originalul, o minciună, un port ilegitim de identitate, un furt mascat de paravanul împrumutului, o formă de umilinţă în faţa originalului şi a "celuilalt" ca autor al lui, toate provenite din insatisfacţia faţă de propria-i identitate. E o fugă auto-negatoare, auto-amăgire izvorâtă din credinţa că "hainele" împrumutate sunt mai valoroase şi deci, o postură stranie între autenticitatea originalului imitat şi propria-i identitate abandonată. Şi ca să glumim puţin, atât cât trebuie în contextul actual, ce-ar fi dacă am fi şi noi imitaţi de alţii?

Considerăm, de aceea, că starea de rectitudine îşi are temeiul în recunoaşterea originii şi a tablei de valori concrescută cu ea, tópos din care se iniţiază sau se acceptă intrarea în dialog cu celelalte "voci", consolidate asemenea, cu scopul cunoaşterii şi auto-depăşirii fiecăruia, dar păstrându-se diferenţele. "Întâietăţile" iscate în diferitele domenii şi explicate "difuzionist", prin filiaţie sau prin puterea creativă al geniului popoarelor, se impun prin ele însele pentru a fi asimilate şi omologate universal, cu condiţia universalizării lor. Este un lucru de la sine înţeles că nici o cultură nu s-a constituit izolată, că păstrează urmele unor aculturaţii, de unde rezultă că şi acum ceasul istoriei ne arată imperativul deschiderii, fără ca aceasta să se finalizeze cu disoluţia.

Nu cumva, din pricina complexului de provincial ne uităm peste gard la grădina înfloritoare a "vecinului", uitând astfel să ne-o cultivăm pe a noastră, numai spre a deveni comparabili? Iar atunci când ţâşneşte din acest sol o noutate cu valoare intrinsecă universală, cum ne raportăm la ea? Ar fi regretabil ca Bacovia să aibă şi azi dreptate când suspină:

"O, genii întristate care mor
În cerc barbar şi fără sentiment,
Prin asta eşti celebră-n Orient,
O, ţară tristă plină de humor..."

N.B. Acestea au fost numai câteva reflecţii declanşate de volumul impresionant ca densitate, adevăr şi actualitate, intitulat Cine suntem de Dan Puric.

Scrisă de prof. univ. dr. Gheorghe Ceauşu