Zaira
Scris de Anca Giura • 22 September 2010 • in categoria Lit. contemporana
Autor: Cătălin Dorian Florescu
Rating:
Editura: Polirom
Anul aparitiei: 2010
Traducere: Mariana Bărbulescu
Numar pagini: 472
ISBN: 978-973-46-1600-8
O imagine de copertă livresc-modernă, în înţelesul interbelic al termenului, deschide romanul Zaira al lui Cătălin Dorian Florescu. Ni se insinuează instantaneu ideea călătoriei care va fi unul din cele două motoare tematice ale cărţii. O carte fluentă, coerentă şi interesantă de altfel, parcursă cu febrilitatea unui film bine construit.
Povestea este spusă de însăşi Zaira, o păpuşăreasă româncă ajunsă pe la jumătatea vieţii în America. Călătoria vieţii sale a început în interbelic, la Strehaia, pe moşia Izvorenilor unde totul este îmbelşugat şi fumos mai puţin absenţa mamei. Zaira este o entuziastă şi o fire îndărătnică, aşa cum o demonstrează şi naşterea sa, petrecută brusc în gară, deoarece cocheta sa mamă a cerut să-i fie legat corsetul prea strâns. Crescută de o familie iubitoare, dar neconvenţională, în absenţa tatălui ofiţer în misiune şi a mondenei sale mame, Zaira Izvoreanu îl are pe post de surogat de tată pe vărul său, Zizi. Acesta o deprinde cu teatrul de păpuşi pe care îl improvizează de unul singur de dragul fetiţei un pic cam triste.
Călătoria asociată cu plecările mamei şi păpuşăria, cu care îi înveselise copilăria Zizi, devin din primele capitole refrenele elegante ale cărţii. Ambele fac din Zaira un personaj complex, egal cu sine însuşi, caracterizat de talent, inteligenţă, atractivitate. Creolă, originală şi directă, mărunţică şi delicată, Zaira ajunge în timp scurt vestita tânără păpuşăreasă de la teatrul timişorean. În viziunea mea, ea îşi etapizează viaţa în trei momente şi în cinci bărbaţi. Momentul Strehaia dezvoltă un interesant complex al lui Oedip faţă de vărul Zizi. În etapa Timişoara Zaira se desparte de mediocrul Paul şi se îndrăgosteşte de talentatul, artistul şi alcoolicul Traian. Când acesta se dovedeşte fidel ei, dar şi beţiei, Zaira cochetează cu un ministru misterios, Andrei Popovici. Până la urmă, emigrează în America cu un Robert, pentru a încheia ciclul eşecului erotic.
Când constată, la vârsta de şaptezeci de ani, ce mult a fost trădată de propria fiică şi de către Robert alege ea însăşi varianta alcoolului, apoi urcă într-un avion care o duce la Timişoara, după treizeci de ani, şi aici bate la uşa lui Traian. Finalul deschis ne permite viziunea unei bătrâneţi alcoolice în cuplu, cu nimic mai nedemnă ca oricare altă senectute. Este doar un alt fel de regăsire şi de împlinire măruntă a vieţii: o reîntâlnire şi o alăturare în moarte. Un alt mod de arăta că iubirile trăiesc şi după câteva decenii, chiar dacă splendoarea le-a tecut.
Şi-a ratat destinul Zaira? Din multe perspective, da, punând la socoteală pe câţi i-a ratat Istoria şi comunismul. Alegând să nu facă compromisuri, Zaira a părăsit domeniul artei pentru o prozaică Americă. Dar ca o Edith Piaf, Zaira şi-a trăit fără compromisuri viaţa. A dus ce a început mereu până la capăt ceea ce îmi apare ca o realizare de sine. Pe de altă parte, ocolind tentaţia încă unei interpretări a călătoriei ca traseu iniţiatic, insist pe frumuseţea paginilor pe care Cătălin Dorian Florescu le acordă artei păpuşarilor. O artă nicidecum mică într-o lume a lucrurilor mari, dar totuşi, puţin cunoscută. Pentru Zaira, teatrul cu păpuşi este un refugiu în vremuri istorice diluviene, o lume aparte, singura posibil a fi luată în stăpânire. În teatrul acesta miniatural, nevizat explicit de cenzură încă mai există o fărâmă de libertate de expresie. Demnitatea Zairei se vede şi în faptul că ea nu se lamentează de vitregia vremurilor care au făcut-o să-şi piardă statutul social. Arta mânuirii păpuşilor, o lume mică imitând o lume mare, face din Zaira o rezistentă originală. Pe de altă parte, romanul mi-a propus mie personal să îmi reevaluez teatrul amintirilor personale în care unele păpuşi atât de binecunoscute doar mie dorm, iar altele sunt manevrabile şi, iată, observ că aici se joacă mereu spectacolele imprevizibile ale subconştientului.
Citeste cele 6 COMENTARII si spune-ti parerea!
-
N-am mai citit de ani Jung,… asociez literatura psihologiei doar după intuiţii livreşti. Nu vreau să le amestec, pe cât posibil, să las literaturii prospeţimea ei, adică. Să nu accentuez o dezvrăjire care se întâmplă poate. Cu C. D. Florescu, psiholog la origine, tentaţia interpretării psihanalitice a marionetelor din roman există.
-
Păi, vezi, degeaba nu asociezi tu una cu ailaltă, dacă autorul asociază și mai e și „de formație”… Mă felicit că avusei intuiția asta.
Dacă literatura-i…literatură, asta nu înseamnă că e cu totul scutită de contactul cu psihologia. Numai că vrem noi dinadins. Personajele au psihologia lor, iar termenii psi, fără a abuza de ei, pot ajuta la desăvârșirea unei cronici. :)
-
Fără îndoială că într-un fel ar ieşi interpretarea profesională la acest text făcută de Ioana Both( filolog) şi altfel una făcută de un psiholog. Câteva elemente ar rămâne comune, dar îmi place să merg pe diferenţe.
Neîndoielnic psihologie există în tot şi în toate, dar de asta să se ocupe alţii. Eu asezonez doar minimal recenziile mele de interpretări psi. Repet, îmi apăr my literary profession. Lucrez cu uneltele mele, aşa am fost învăţată la alma mater, aşa înţeleg să fiu meseriaşă. :) Noi lucrăm cu uneltele teoriei literare şi ale interpretătii de text, ale retoricii şi ale poieticii. Aaaa, şi cu multă intuiţie livrescă şi cu drag de text… et tout le reste. Decât să fiu oloagă în zone profesionale pe care nu le-amm studiat ani şi ani( cum o cere psihologia), prefer să fac ce ştiu, să rămân o fil-oloagă. :) Felicitări cărora le combină reuşit. Eu nu-mi propun,… nu mă omor după musacale, ghiveciuri şi alte balcanisme. ( exagerez puţin de amorul retoricii, ca-ntotdeauna…:)
-
Imi ramane strain motiul musacalelor si ghiveciurilor in pledoaria ta (ca nu stiu unde si in cine bati), dar restul am priceput. :)
-
Interesante calatorii prin viata intreprinde Zaira. M-a facut tare curioasa de povestea ei.
cristian sirb spune:
22 September 2010 | 8:23 pm
CG Jung scrie că abia inconștientul este depozitarul adevăratei – și uitatei – noastre Inteligențe (înțelepciuni). Mi-am amintit asta, recitind ultimul fragment al recenziei tale. Ai surprins bine.