0Autor: Markus Zusak
552 pagini
Editura: Picador
Anul apariţiei: 2005
ISBN: 978-0-375-84220-7

Înainte să încep cartea am văzut "Schindler"™s List", filmat aproape în întregime alb-negru, în apropiere de sau chiar în locaţii istorice din Germania Nazistă. Am văzut lungi convoaie de evrei cum îşi scriau numele pe bagaje înainte să fie repartizaţi în lagăre (bagaje adunate în grămezi, apoi deschise, triate şi confiscate de nazişti, care îngrămădeau lucrurile de valoare şi aruncau restul); am văzut un comandant pe un balcon, ducând o puşcă la ochi, ţintind  şi nimerind o bătrână evreică, apoi un copil, apoi pe cineva care se odihnea alături; am văzut convoaie de femei ghidate spre o clădire din care ieşea fum, încă nevenindu-le să creadă în zvonurile despre păr tăiat şi duşurile care te gazau.

Comparată cu filmul lui Spielberg, cartea lui Markus Zusak este veselă. Şi genială tocmai din acest punct de vedere. Este o cărămidă bej de vreo cinci sute de pagini. Se citeşte cam în două zile, o săptămână dacă nu te grăbeşti. Pe spate sunt scrise câteva detalii evidente care apar încă din primele pagini; aflăm că este o carte despre o fetiţă, despre un cântăreţ la acordeon, un boxeur evreu, nişte nazişti şi multe lucruri furate. Furtişagurile se referă în principiu la cărţi şi la mâncare. Mai descoperim că acţiunea se petrece pe strada Himmel, că anul de start este 1939, şi că protagonista - Liesel Meminger - locuieşte cu părinţii adoptivi, după ce ai ei au fost duşi într-un lagăr de concentrare. Aflăm şi cine narează cartea, dar la acest aspect voi reveni peste câteva rânduri.

Când am început s-o citesc nu mă aşteptam să privesc The Book Thief ca pe o carte pentru copii. Avansând printre firele narative care încep în atmosfera întunecată şi rece a unui tren pe timp de iarnă, ştiind că mă aflu printre mormanele de cadavre şi tristeţea impregnată în piele împânzea peisajul celui de-al doilea război mondial, am fost surprins să văd cum Markus Zusak ajunge dincolo de toate astea, trece pe lângă siluetele cadaverice ale evreilor mărşăluind spre lagărele de concentrare, şi descoperă un colţ fericit de lume. Liesel ajunge pe strada Himmel şi rareori povestea iese din cartierul acela - doar imagini sporadice cu Stalingrad şi Viena - iar acolo, timp de cinci sute de pagini, duce o viaţă aproape lipsită de tragedii, presărată cu înjurături (Saumensch, Saukerl şi Arschloch fiind repetate aproape obsesiv de-a lungul cărţii până ce ajung o parte din limbaj, nu atât injurii, cât cuvinte pline de afecţiune), plină de cărţi furate, cuvinte şi poveşti pictate pe paginile Mein Kampf-ului. Unul din aspectele cele mai reuşite ale cărţii este introducerea acestor poveşti din urmă, un fel de meta-naraţiune care, pe lângă oglindirea evidentă a relaţiilor dintre personaje, are darul subtil de a zugrăvi imaginea Fuhrer-ului văzut prin ochii tinerei Liesel Meminger şi cei ai boxeurului evreu Max Vandenburg. Mein Kampf-ul apare în cele mai originale ipostaze: de la "pădurea de cuvinte" plantată de Hitler la o carte salvatoare - între paginile cărţii, Max Vandenburg îşi ţine ascunsă cheia spre libertate.

The Book Thief este o carte despre cărţi, despre frumuseţea cuvintelor şi literatură. Fata fură câte o carte, o citeşte, apoi fură alta. În timpul bombardamentelor Liesel le citeşte celor din refugiu pasaje din cărţile pe care le-a furat. La început recuperează o carte dintr-un rug uriaş, o grămadă de opere arse de ziua Fuhrerului. Pe paginile Mein Kampf-ului îşi pictează Max Vandenburg poveştile, şi tot o carte, la sfârşit, este luată dintr-un maldăr de resturi, citită cu interes şi istorisită de naratorul nenumit.

Povestea lui Liesel este spusă la persoana I, nu de ea, ci de singurul narator aproape omniscient în timpul celui de-al doilea război mondial. Pe la mijlocul cărţii, după o sumedenie de comentarii din care reiese personalitatea în cauză, observatorul poveştii lui Liesel îşi face o scurtă descriere fizică, marcantă nu atât prin stil cât prin imaginea pe care o evocă: "I do not carry a sickle or scythe. I only wear a hooded black robe when it"™s cold. And I don"™t have those skull like facial features which you seem to enjoy pinning on me from a distance. You want to know what I truly look like?Find yourself a mirror while I continue." Moartea lui Zusak nu are coasă ori cap de schelet, nici nu vorbeşte cu litere de tipar ca personajul lui Terry Pratchett. Moartea este un lucrător nu foarte entuziasmat de ceea ce face, aduna suflete ţinându-le minte după culori - în principiu după culoarea cerului. (Motivul cerului este un element des întâlnit în The Book Thief, de la strada Himmel - "rai", "cer" în germană - la norii descrişi, la un moment dat ca monştrii albi, cu inimi cenuşii). Ca narator, moartea prezintă o tehnică interesantă. Ştie ce urmează să se petreacă în vieţile personajelor, ştie cum sfârşeşte fiecare, iar cititorul primeşte frânturi fireşti asupra sorţii lor. Ştim din primele trei capitole cum urmează să se termine cartea, iar naratorul susţine că nu sfârşitul contează, ci seria de evenimente care ne poartă până acolo - o mica metaforă asupra vieţii, sub o mască literară.

Iar The Book Thief păstrează această idee. Apar destule elemente care sugerează sfârşitul, din păcate până la saturaţie, până când întâmplările din final nu mai surprind ci parcă dezamăgesc, pentru că voiai să continue. Cartea pare, astfel, oarecum timidă. Zusak nu pare să aibă încredere în propriile forţe. Finalul, chiar dacă firele narative sunt legate, devine lipsit de importanţă, iar rezolvarea conflictelor nu este suficient de puternică.

The Book Thief este o carte care se pretează la a doua lectură. Aş reciti totul, de la capăt, având convingerea că povestea centrală nu este esenţială. Odată ce ştii cum se termină o poveste, o vei privi din unghiuri total diferite, iar cred că The Book Thief este tocmai o astfel de poveste. Am spus că Moartea este un narator aproape omniscient, dar nu mă aventurez în a-l denumi un narator de încredere. Mai degrabă un magician, care la prima lectură îţi distrage atenţia cu tot felul de detalii despre ce urmează să se întâmple, iar la a doua te pomeneşti privind întreaga operă cu alţi ochi, găsind tot felul de culori acolo unde totul părea cenuşiu, descoperind cheia dinăuntrul Mein Kampf-ului sau poveştile de pe paginile pictate.

de Robert Coller